Răul Absolut - Securitatea
La vârsta de 13 ani şi jumătate (în ianuarie 1949) am cunoscut pe pielea mea de copil Securitatea proaspăt înfiinţată ; dar mai înainte, la 9 ani (după 12 septembrie 1944), mă frecasem de jandarmeria… burghezo-regalistă, iar şi mai înainte, prin tata (există o memorie a genelor), la vârsta de 5 ani (în ianuarie 1940) făcusem cunoştinţă, în Basarabia cedată, cu Mama Securităăii româneşti : NKVD. Ceea ce înseamnă că din cei 65 câţi am, de la naştere, în restul de 60 ani am avut vreme să mă “documentez”- de-a lungul, de-a latul, de-a adâncul Spurcatei Organe. Deşi avusesem de a face cu ea de atâtea ori, fusesem, fie prea tânăr - drept care Dumnezeu şi data naşterii (1935) mă scutiseră de Reeducarea din 1949-52, fie prea mărunt, pentru a intra în “vederile” Reeducării a doua (1961-64). Dealtfel nici nu mă mai aflam în închisoare, ci în domiciliu obligatoriu, din 1958. Iar în 1977 Maşina MAI nu m-a definitiv zdrobit pentru că, profitînd de nesfârşita ei putere şi inerţie (deci : slăbiciune), apucasem să mă fac cunoscut şi în Occident - aceasta a fost “umbrela”; platoşă mi-am făcut din netăcere : am zbierat, am ameninţat că, de mă voi scula, pre mulţi am să scriu eu, negru pe alb - şi nu am avut soarta lui Gheorghe Ursu.
Repetiţia : mama inutilităţii
Ei, da : am împuiat capul eventualului cititor cu atâtea biografisme, atâtea amănunte, atâtea fleacuri “care, acum, în noul deceniu, în noul secol, în noul mileniu şi-au pierdut importanţa” (“…dacă au avut-o şi pe aceea”, ar fi comentat tovarăşul Sorin Toma) ;
Ei, da : îi comunic prin scris lucruri străine lui, ba chiar dăunător-cauzatoare, fiindcă el nu-vrea-să-ştie-nimic, fiindcă lui i-i frică, de moare, el vrea să trăiască, nu să piară dacă, doamne-fereşte deschide gura (după modelul Gabrielei Adameşteanu, până la 22 decembrie 89 fix), vrea să-şi re-facă viaţa, să şi-o facă altfel decât îi fusese sub comunişti. Or asta nu se poate realiza fără a şterge din memorie tot-tot-tot, şi ultimii din cei câţiva stropi strecuraţi prin frunzişul monstruos de compact al arborilor din Pădurea Fricii ; fără a accepta că am fost cu toţii (“mai mult sau mai puţin vinovaţi” - varianta Breban), “deci nevinovaţi sântem cu toţii” (după cum bine ne-a învăţat domnul Pleşu, strălucit şi reprezentativ premiant la român) - şi fără a ne reconcilia - naţional, cum altfel! - cu cine se întâmplă să ne iasă în cale…
Ei, da : (pe) acestea toate le-am spus, le-am re-spus, re-re-re-respus (în scris).
Ei şi ? Tot n-au fost înregistrate de compatriotul meu, şi el vorbitor-cititor de limbă română - mă gândesc la cel care a citit o jumătate de pagină din scrěsurile mele în sfârşit publicate după douăzeci de ani de interdicţie. Ultima probă (m-aş fi lipsit cu dragă inimă de ea) mi-a venit dinspre - cine ar fi crezut ?, eu nu - Doina Cornea : răspunzînd textului “Să fie interzis electoratul !”, mi-a reproşat… citez şi aici, să rămână: “Dar aţi părăsit România când represaliile s-au abătut şi asupra familiei Dumneavoastră” - şi : “Securitatea mi-a dat şi mie un paşaport pentru a scăpa de mine. Eu m-am întors şi mi-am continuat lupta…”- si dă-i, si luptă-i. Surpriză cu atât mai violentă, cu cât Doina Cornea afirmase, în multe prilejuri că chiar înainte de a-şi manifesta disidenţa (adică înainte de 1983), la Universitatea Cluj, unde era lector, propunea studenţilor fragmente din cărţile mele traduse în franceză. Iată însă că nici chiar cei care citiseră nu mai ţineau minte ce vor fi citit. Acesta fiind motivul pentru care îmi iau dreptul de a repeta, de a repeta, de a repeta (vai, doar pe hârtie, multiplicată în 20 exemplare, trimise prin poştă, or este ştiut faptul că hârtia, chiar tipărită este acceptată numai dacă omul consimte la actul lecturii, şi nu dă peste el, nu îl agresează, nu îl violează ca radioul, ca televiziunea). Căci Românul, aşa-i el : nu are ţinere de minte - vorbesc de cel care a ştiut cândva, ceva, cumva (şi nu mai ştie). Capul lui nu suportă atâtea informaţii fără interes imediat şi încă privindu-l pe altul… Şi ce dacă acela a făcut şi a dres, cândva ? Să fie sănătos, să mai facă dacă-l ţin curelele, pe el să-l lase cu treburile, cu problemele, cu necazurile lui, cu (ne)ţinerea de minte a lui.
Odiosul Organ
Acestea toate, ca să pot (re)zice : Securitatea este Răul Absolut. Nu fac decât să repet titlul unui text scris în vara lui 1995, când Secu-ritatea, încercînd să-mi torpileze candidatura (dealtfel, provocatoare) la alegerile prezidenţiale din noiembrie 1996, publicase în Adevărul-Scînteii, sub iscălitura unui căprar (de atunci a fost înaintat în grad, azi e sublocotenent plin şi prieten la cataramă cu N. Manolescu şi cu Dorin Tudoran) răspunzînd la apelativul: «C.T. Popescu!» marea-demascare-a-impostorului-Goma, zis Gomora, cel care, în 1977, pupa gumarii lui Ceauşescu. De notat : operaţiunea MAI fusese precedată-anunţată de promptele şi indignatele declaraţii de presă ale lui C.Coposu, care mă acuza de sabotare a “adevăratei candidaturi”, a adunătorului de cotizaţii PCR la Universitatea Bucureşti (în tandru tandem cu Zoia Petre): Constantinescu, creaţie a sa şi a Blandienei, după reţeta Măgurenităţii.
Acestea toate ca să mai pot zice :“Spune-mi în ce raporturi eşti cu Securitatea, ca să-ţi spun cine eşti”.
S-a observat că, vorbind despre Securitate, chiar şi acum în anul 2001, folosesc indicativul prezent. Nu este deloc necesar ca X să povestească în amănunt raporturile sale cu Securitatea, ci doar să sonorizeze ori/şi să grafieze, în indiferent care context: “fosta Securitate”, pentru a oferi cheia : X-ul în chestie conţine (uneori fără să-şi dea seama) ceva tulbure, ceva rămirositor.
După opinia mea - nu sânt singurul, însă deocamdată izolat în acest demers - nu poate fi luată în discuţie societatea românească, nici doar cultura românească şi nici psihologia românului (de la 23 august 1944 încoace - şi cine ştie câte alte generaţii de acum încolo) dacă nu se raportează la Odioasa Instituţie. Cea care ne-a terorizat, ne-a chinuit, ne-a schilodit, ne-a mutat (proces de pe urma căruia rezultă : mutantul). Încă de pe când scriam cartea Patimile după Piteşti (1978-79) îmi mărturisisem teama că, după 1964 (momentul Decretului de amnistie), mulţumiţi de rezultatele celor două campanii de reeducare în închisori, 1949-1952 şi 1961-1964, comuniştii au trecut la reeducarea la scară naţională - prin crearea de lipsuri alimentare, prin interdicţia, pentru femei, de a avorta, prin confiscarea valorilor patriotice, prin distrugerea sistematică a patrimoniului naţional. Fireşte, toate aceste intruziuni, agresiuni, violuri ale demnităţii omului au fost făcute prin aceeaşi omniprezentă, omnipotentă - blestemată Securitate. Şi iată cum, după două decenii, reeducarea-generală a dat, nu “un popor vegetal”, cum poetăse Blandiana, ci unul mai degrabă mineral : o naţie de reeducaţi, o comunitate de geografie şi de limbă alcătuită din mutanţi. “Psihologia” indivizilor sare în ochii şi în urechile avertizate atunci când ei spun/scriu apelativul “Domnule” adresat de ei, reacţionari notorii şi puşcăriaşi - Ciuceanu, Quintus, Diaconescu, Petrişor, Paleologu - unor bandiţi bolşevici, şi ei notorii : Iliescu, Brucan, Roman, Verdeţ, Măgureanu, colonelul Crăciun - C. Coposu mergînd şi mai departe: în intimitate îi spunea lui Măgureanu : “Virgil” ; sau când îl folosesc, chiar atunci când vorbesc/scriu despre morţi [atâţia gaze-tari, o, atâţia gazetari!]:“domnul Gheorghiu-Dej”, “domnul Alexandru Drăghici” culminînd cu : “domnul Nikolski”.
Sânt nevoit să mă citez iar şi tot cu neplăcere : în Jurnal I-II-III notam : începînd din 1984, simţisem la prietenii, la cunoscuţii veniţi din ţară o neliniştitoare schimbare. Era de parcă arbitrarul - şi literarul - prag propus de Orwell într-o carte de, la urma urmei, ficţiune : 1984, ar fi căpătat carne, ar fi devenit insuportabil de real. M-am tot întrebat: ce eveniment va fi determinat o asemenea schimbare în comportamentul, altfel insensibililor la istorie compatrioţi ai mei ? Nu am găsit atunci, în 1984 ; nici în 1989, faţă cu un text scris (Patria furată de V. Duda). Abia după alegerile din 20 mai 1990 (când, în ciuda măslui-rilor-de-stat-şi-de-partid, a devenit limpede : majoritatea românilor îl făcea preşedinte al ţării pe un tâlhar de drumul mare pe un criminal avînd încă proaspăt, pe mâini, sângele împuşcaţilor din decembrie 89 - şi care încă nu-şi dăduse întreaga aramă pe faţă, Mineriada Primă avea să fie peste trei săptămâni - iar N. Manolescu, cu prosopul-pe-braţ avea să-l legitimeze pe vinovat, luîndu-i un interviu şi numindu-l “Om cu o mare”). Atunci m-am întrebat dacă nu cumva această prăbuşire a spiritului la român este pricinuită, nu de un eveniment anume, ci de acumularea, în timp, a unor “mici” catastrofe. La urma urmei, răspunsul era/este ingineresc şi ţine de… rezistenţa materialelor : “Materialul” nu mai rezistase atâtor şi atât de violente încercări.
Instituţie teroristă, doctrină a terorii
Numărînd pe degete anii până la 1984 - măcar din 1944, dacă nu, ca pentru noi, basarabeni şi bucovineni : din 1940 - ajungeam la 40 ; patru decenii de suferinţe neîntrerupte, de speranţe spulberate (în legătură cu ne-venirea Americanilor), de încredere înşelată : fie de “românul” Ceauşescu, dovedit a fi tiran comunist, întru nimic mai grijuliu cu oamenii acestui pământ decât Gheorgiu-Dej, fie de “modelele naţionale” Gyr, Crainic, Noica, Stăniloaie, Ţuţea, fie de colegi, prieteni, fraţi, veri, unchi, fii… - nu doar cedînd presiunilor şi îndoindu-se “sub vremi” - ci, vai, adeseori rupîndu-se şi vânzîndu-şi fratele…
Raportate la Monstrul Securitate există mai multe categorii de români:
cei care au intrat între fălcile NKVD-ului, pentru “crime de război” - ei au cunoscut soarta învinşilor de totdeauna : au fost duşi la Sublima Poartă (a Kremlinului), anchetaţi, “judecaţi” de învingător, condamnaţi tot de el, însă de formă au fost repatriaţi şi au avut parte de mascarada botezată “proces popular”; unii au fost executaţi (tot pe sol românesc, tot de către români), alţii au putrezit în celulele Aiudului, Sighetului, Jilavei, Râmnicului Sărat ;
cei care au fost arestaţi-condamnaţi pentru stări, nu pentru fapte: funcţionari, politicieni, magistraţi, preoţi, industriaşi, chiaburi;
cei care aparţinuseră/aparţineau unor mişcări, partide politice, nu doar anticomuniste, dar şi comunişti care “deviau”, fie în raport cu “linia”, fie în raport cu liniatorul : Stalin, sus ; jos : Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Groza ;
cei care făcuseră, nu doar fuseseră (pentru a-l contrazice pe Noica) : mai ales militari, dar şi civili, mulţi studenţi şi elevi : alcătuitori de organizaţii (art. 209);
“partizanii” : depindea de regiune : în Făgăraş, majoritatea dacă nu totalitatea alcătuită din legionari scăpaţi prin ochiurile plasei întinsă de Siguranţă în luna mai 1949 ; în Banat şi în Argeş militari nesupuşi (nu acceptaseră să lupte pe frontul de Vest - nu pentru că ar fi fost pro-germani, ci pentru că erau antiruşi), ofiţeri şi studenţi, elevi şi ţărani ce refuzaseră, întâi cotele, apoi întovărăşirile, apoi colhozurile - în Mara-mureş, Moldova de Sus, Vrancea, legionari macedoneni în Dobrogea.
În legătură cu această formă de rezistenţă, după un deceniu de libertate de mărturisire, de documentare şi de scriere, faptele lor de arme vor trebui revizuite, aşezate la locul lor, adevărul restabilit ; să nu mai fie vorba (ca înainte de 1989, când se vorbea în şoaptă şi se scria - cât se scria şi numai în Occident - după legende şi mai ales după… dorinţă) de suferinţa lor, în pasivitate (mai mult, mai atroce au suferit cei închişi la Aiud, la Piteşti, la Gherla, la Jilava - ca să nu mai vorbim de pasivii de la Sighet - decât partizanii din Făgăraş, de pildă), ci de acţiune ; spre deosebire de mişcările de partizani din Polonia, din Ucraina, din Bulgaria, din Iugoslavia (mihailoviştii antitoişti) cei din România nu au intreprins acţiuni conjugate şi ofensive ; puţini dintre partizanii români “urcaseră la munte” pentru a-i combate pe ruşi şi pe uneltele lor din România, ci pentru a se sustrage arestării ; cei mai numeroşi dintre ei nici nu erau ceea ce se înţelege prin “partizani” adică : luptători din umbră, ascunşi pentru refacere, ci mai degrabă : ascunşi, în aşteptarea ocaziei de a trece frontierei spre Occident - unii au încercat, unii dintre unii au reuşit, ceilalţi uni, fie au fost împuşcaţi pe graniţă, fie au pierit în închisorile sârbeşti ; se poate însă vorbi cu îndreptăţire şi cu durere de suferinţele miilor - oare numai atât ? - de “favorizatori”. Ei au fost victimele tragice ale terorismului institu-ţionalizat exercitat de puterea comunistă indigenă aflată în totalitate sub ordinele ocupantului rus. Bănuiesc Securitatea de a fi exagerat importanţa şi pericolul reprezentat, pentru Putere, de…“terorişti”, pentru a avea încă un pretext de terorizare (instituţionalizată şi la scară naţională) a populaţiei. Cine are îndoieli asupra acestei ipoteze, să privească la Cecenia contemporană : aceeaşi tactică diversionistă elaborată la Moscova (nu contează dacă şef vizibil este Elţîn ori Putin), aceeaşi deviaţie lingvistică: terorismul de stat şi de partid îi tratează de “terorişti” pe cei ce i se opun. Pentru documentare, mai vezi şi ce se petrece în Israel : acest stat născut, nu doar prin drepturi legitime, dar şi prin pur terorism - antibritanic - din clipa oficializării (1948) a practicat terorismul-de-stat, prin alungarea palestinienilor de pe pământul şi al lor, prin distrugerea satelor, a târgurilor, a caselor, a livezilor - şi, printr-o răsturnare lingvistică : tratarea celor care se opun acestei violentă ri din partea fostului violentat - de… “terorişti”;
aproape două decenii au fost terorizaţi instituţional şi cei care spuseseră NU : cotelor, intrării în întovărăşiri, apoi în colhozuri - refuzul lor economic a fost clasat şi pedepsit politic - câte sute de mii de ţărani au fost asasinaţi sau “doar” arestaţi?; dar câţi au fost membrii familiilor lor, declasaţi profesional şi social, interzicîndu-li-se,“pe bază de dosar” de a face studii superioare, de a ocupa anume posturi?;
tot victime ale terorismul instituţionalizat au fost zecile de mii de “agitatori” (art. 327) - cei care pentru cuvinte rostite ori pentru acuzaţia, denunţul potrivit căruia ar fi rostit cuvinte “împotriva regimului de democraţie populară” au fost arestaţi şi au umplut închisorile, lagărele de muncă, satele-noi, unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu [autorul acestor rânduri a fost codamnat pentru “agitaţie publică” la 2 ani, dar a făcut şi 5 de d.o.].
Acestea ar fi - în mare - categoriile victimelor Securităţii. Dacă prin forţa împrejurărilor: uzură, boală, mizerie materială, inimă-rea, după “liberare” cei mai mulţi dintre supravieţuitori au dispărut, nu există, în prezent, un singur român, care să nu aibă în familie măcar un arestat ; măcar un asasinat în anchetă ori în închisoare ; un martirizat - pentru cote şi pentru partizanat ; pentru agitaţie publică şi pentru crimă-de-organizare ; pentru “neaderare” (la colhoz) şi tentativă de recere de frontieră ; pentru “crima” de a fi locuit pe graniţa cu Iugoslavia şi pentru păcatul de a se fi născut în Basarabia, în Bucovina de Nord… Łi totuşi, în cvasitotalitate urmaşii martirizaţilor de comunism şi de braţul ei, Securitatea, au uitat şi puţinul ştiut de la părinţii lor, supravieţuitori ne-fricoşi, iar de la “revoluţiune” încoace, de parcă aceasta ar fi urgenţa clipei şi misia lor, s-au aşternut pe uitare-iertare!
Să-i ierte Dumnezeu - eu nu-i uit
Trebuie să ştie aceşti creştini de trei lulele că îndemnurile lor la uitare şi la împăcare cu Diavolul sună tot atât de pre limba Securităţii ca şi celebrul îndemn al lui Buzura în primele zile ale lunii ianuarie 1990 : «Fără violenţă !»; să ştie setoşii de “reconciliere naţională” - îi numesc pe cei mai intelectuali dintre thraci : Pleşu, Buzura, Breban (iar din noiembrie 2000 Doina Cornea, cea care, îndemnîndu-i pe români să-l voteze pe Iliescu a făcut, la distanţă de 10 ani, ceea ce făcuse alt intelectual strălucit - coincidenţă? şi el ardelean! : N. Manolescu, acela carele, imediat după întâia mineriadă i-a luat criminalului aţâţător la război civil un interviu, adresîndu-se “Omului cu o mare” - am mai spus-o ?, ei şi ?, am s-o mai spun) - urmez : să ştie descurcăreţii pe centimetru pătrat că oricâte “adeziuni” ar avea ei din partea maselor largi de analfabetizaţi (de către ei înşişi), de imbecilizaţi de comunism, nu vor fi uitaţi, nu vor scăpa de… consemnarea faptelor lor de directori-de-conştiinţă emisionari, trădători. Să ştie : prea gălăgios pledează ei pentru “reconcilierea” cu criminalii securişti, ca să nu fie suspecţi de conivenţă cu Securitatea eternă.
Ce vor fi vrînd întunecătorii Naţiei : să fie lăsaţi în pace ticăloşii care ne-au chinuit trupurile şi sufletele ? : să nu fie pedepsiţi nici măcar printr-o defilare prin faţa tribunalului ?; printr-un act-de-acuzare publicat într-un periodic - altfel, “încrâncenaţii”, “procurorii” vor fi acuzaţi de vânătoare de vrăjitoare ? Situaţia ar fi nostimă dacă nu ar fi tragică: vasăzică pe evrei nu îndrăzneşte nimeni să-i acuze că s-ar deda, de jumătate de secol, la “vânătoare de vrăjitoare”, dar un evreu ca Z. Ornea zbiară ca din gură de şarpe de fiecare dată când un Grigurcu de pildă îi pomeneşte şi pe evreii care au martirizat cultura română : Chişinevski, Roller, Răutu, Moraru, Sorin Toma, Vitner, Mândra, Crohmălniceanu, Paul Cornea, Radu Florian, Tertulian, Maria Banuş, Nina Cassian ?
Securistul care nu a dat în viaţa lui o palmă…
Auzi pe câte un ticălos de securist pretinzînd că el nu violentase, nu torturase pe nimeni în viaţa lui de lucrător MAI. Că el “nu dăduse măcar o palmă”. Dacă lucrase la contabilitate, la bucătărie, la magazie, fără contact direct cu reţinuţii şi deţinuţii - într-adevăr, nu avusese acest “prilej”… Însă vinovăţia unui securist nu se măsoară cu cantitatea de palme, pumni, lovituri de picior, de bâtă, de baston de cauciuc de rangă de fier administrate unui “bandit”, cum ne considerau ei, tovarăşii. Când am fost re-re-rearestat în aprilie 1977, comandant al Direcţiei Anchetelor Penale cu sediul pe Calea Rahovei era colonelul Vasile Gheorghe (sau viceversa, nici el nu ştia) care, după “tratamentul” ce mi-l aplicase ministrul Securităţii, Pleşiţă (prieten al lui Breban), mi se lăudase că el foloseşte “alte metode”, că el nu a dat în viaţa lui o palmă - “nici în ‘56, când cu Contrarevoluţia (aşa-i ziceau ei Revoluţiei Maghiare), de-aţi vrut să ne spânzuraţi de felinare…” Îmi aduceam aminte : în decembrie 1956, la Interne, vreo trei zile mă anchetase un locotenent, Gheorghe Vasile (şi invers), fără să mă bată ; când intrau în birou alţii şi mă luau la poceală, el, băiat sensibel, ieşea pe coridor - şi revenea, mirat foarte că…“îţi dete borşu, din senin…"
Dacă mă rezum, egoist, numai la familia mea :
pe mine el mă anchetase în 1956, el scrisese cu mâna şi cu ortografia! lui procesele-verbale, în care răspunsurile mele erau date de el - “recunosc cinstit că, în mod duşmănos, am…”- făcut şi am dres, eu nu voiam să semnez declaraţii ce nu-mi aparţineau, el… ieşea niţel din birou, fiindcă, nu-i aşa, nu dădea măcar o palmă ; ce se întâmplase după 20 ani, în 1977, am povestit în Culoarea curcubeului - volum tipărit, nedistribuit, dar trimis la topit de filosoful Liiceanu ;
pe socru-meu tot el îl anchetase - îmi povestise, când le intrase morcovul scandalului internaţional provocat de aflarea arestării mele : Năvodaru fusese acuzat de “explozia centrului de calcul”, deşi nu mai avea nimic de a face cu el - cu cinci-şapte ani în urmă tratase cumpărarea “utilajelor”, atât. Însă tot lui “Grenadă” îi scăpase : vina lui Năvodaru era aceea că nu o obligase pe fiică-sa să divorţeze de banditul Goma - aşa cum îi trasase partidul sarcină…;
în fine, numitul colonel Gheorghe-Vasile-Gheorghe o chinuise pe soţia mea (şi, fatal, pe copil, în vârstă de un an şi patru luni), con-vocînd-o mereu, mereu la ei, pe Calea Rahovei.
Nu : securistul Vasile Gheorghe (de pildă) nu mi-a dat o singură palmă - dar ne-a terorizat el, ca un securist ce era ? Dacă da - să plătească !
Alţi securişti pretind că ei nu au “lucrat” la anchete, ci doar la… supraveghere, la adunare de informaţii… Că nu au agresat fizic, în birourile de anchetă - dar îi “vizitau” ei pe oameni? Le fixau întâlniri “conspirative”? Le propuneau “să ajute organele”, dînd “o mică informaţie” despre un coleg, despre un vecin, despre un unchi ? Iar dacă acela se codea, nu trecea securistul (care nu dăduse o palmă în viaţa lui) la ameninţări ?, la şantaj ? - promiţind “unele avantaje” - dacă acela este “român adevărat şi om de înţeles”? Obosit, terorizat, omul accepta în cele din urmă să dea “mica informaţie” - care era găsită… prea mică, drept care securistul trecea la violenţe, nu doar verbale, şi îl acuza pe nefericit că îşi bate joc de organe, de partid - “chiar de tricolor”, că e mincinos (!), necinstit (!!), că vrea ca Ungurii să răpească Ardealul, că abia aşteaptă să intre Ruşii în România (de parcă n-ar fi fost intraţi, în continuare, din 26 iunie 1940, când ne-au furat Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa)! Un asemenea “lucrător MAI” este tot atât de adânc vinovat ca şi bruta care îi snopea în bătăi pe arestaţi, pe deţinuţi. Fiindcă şi el atenta la ceva - la urma urmelor mai preţios : sufletul omului. Un torţionar îţi rupea dinţii, îţi frângea oasele, îţi exploda ficatul - uneori te lăsa invalid pe viaţă ; cestălalt, “nedătătorul unei singure palme” atenta la demnitate. Un schilodit în bătaie (dacă are noroc…) scapă cu viaţă, cu sufletul intact.Dar un, şi el, nevinovat, însă pe care securistul “nonviolent” l-a terorizat, l-a ameninţat, l-a şantajat, l-a momit cu mărgelele de sticlă din dotarea MAI şi l-a obligat să devină turnător ? Acela nu se mai vindecă în veac - din pricina cui ?
Un singur răspuns : din a Securităţii, ea este Răul Absolut.
Elita drojdiei
În şoaptă, până în decembrie 89, cu voce tare după, unii-tovarăşi-din-fundul-sălii pretind că Securitatea a creat - şi întreţine - noua elită (sau : crema naţiei ; sau neoaristocraţia).
Incontestabil : comunismul, prin Securitate, a distrus elita ţării: oamenii cultivaţi, harnici, oneşti, patrioţi, binecrescuţi (sau doar bine-născuţi - ceea ce nu era de neglijat) : gospodari rurali, preoţi, intelectuali, industriaşi, antreprenori, ofiţeri, magistraţi - au fost terorizaţi de Securitate pentru ceea ce erau, nu pentru ceea ce ar fi făcut, împotriva comunismului şi lichidaţi - fie prin asasinare pură şi simplă, fie prin neutralizarea lor pentru totdeauna.
Securitatea a fost alcătuită pe criterii opuse celei a elitei : au fost înregimentaţi în Organ indivizi arieraţi, taraţi, inculţi, semianalfabeţi, imorali, lipsiţi de personalitate (deci modelabili - în rău). Cu cât cineva era mai dobitoc, mai troglodit, mai neinstruit, mai fără scrupule, mai lipsit de umanitate ; cu cât era mai “agăţat” cu câte un furtişag, un viol, o escrocherie - sau fusese jandarm, poliţist, siguranţist şi îi torturase pe comunişti - cu atât era mai “apt” de a face parte din Braţul Armat al Comunismului: Securitatea. Singurul lucru “în-suşit” de aceşti proşti-ai-satului de lichele eterne, de scursura satelor şi a târgurilor, la cursurile lor speciale, de cum au îmbrăcat uniforma cu epoleţi albaştri : cum să bată “în mod ştiinţific şi să urască-în-mod-organizat”. Să-i urască - şi să-i bată - nu doar pe anticomunişti - ci pe toţi nesecuriştii. “Cine nu-i ca noi - e împotriva noastră, deci trebuie să piară!” a fost lozinca lor, la început. Mai apoi - după ce au făcut să piară nevinovaţi cu miile, împuşcaţi în marginea satelor, ucişi în anchete, înecaţi cu pietre de gât, arşi în gropi cu var, lichidaţi în închisori, în lagăre, prin înfometare, prin neîngrijire medicală, prin muncă peste puteri, Elita Drojdiei a “nuanţat” : “Cine nu-i ca noi să devină ca noi - prin reeducare !”- şi a început, în 1949, reeducarea studenţilor…
Partea poliţienească a “meseriei” au învăţat-o securiştii de la Siguranţă şi de la NKVD. Oricât de drojdie erau, în materie de “făcut rău” au învăţat repede şi bine. Precum chinezii, coreenii de nord, albanezii, vietnamezii de nord, cubanezii, beneficiari doar de o bună-pornire sovietică, restul din resurse locale…- privind în adâncu-le, au reactualizat, au adaptat la spaţiul carpatin tot ce putea fi mai abject în ei şi în neamurile lor._Chiar dacă “reeducare-după-Makarenko” s-a făcut şi aiurea, totuşi Piteştiul rămâne pe veci “rodul” gliei româneşti.
Acum un an sau doi citisem un text de Liviu Ioan Stoiciu în care poetul raporta opinia lui Laurenţiu Ulici, potrivit căruia elitele de azi sunt, toate, creaţia Securităţii. Nu era întâia oară când auzeam asta - pentru prima oară când asta venea de la un scriitor.
La urma urmelor nu este o afirmaţie neadevărată…
-… dacă ţinem seama că, în general, din august 1944 ; din 1948 în special, ne-comuniştii şi ne-securiştii (şi ne-colaboraţioniştii) care încă nu fuseseră masacraţi au fost sistematic împiedecaţi să se instruiască, să se perfecţioneze ; deci Securitatea a interzis selecţia naturală valorică după care se constituie elita unei comunităţi ;
-… dacă ţinem seama că, în virtutea lozincii : “toţi oamenii sunt egali, dar activiştii şi securiştii cei-mai-egali-dintre-comunişti”, la Bucureşti, de pildă, aşa cum părinţii aveau magazinele lor, speciale, şi copiii aveau liceul lor, special : “Petru Groza”; cum nici în “Uniune” nu erau Universităţi doar pentru dulăi, odraslele cele mai merituoase (citeşte : ale părinţilor cu cel mai mare grad în Securitate) îşi făceau studiile superioare, nu “în Marea Uniune” (ca un oarecare fiu al unui oarecare tovarăş ilegalist : Iliescu), ci în Occidentul capitalist - ca Petre Roman, cel care a studiat la Toulouse, ca fiu de general de de NKVD în România şi ministru adjunct de Interne în RPR…
Cam după 1964 - nu ştiu dacă “ameliorarea” era legată de amnistia (decretată de Gheorghiu-Dej) sau de înscăunarea, în 1965, a lui Ceauşescu - Securitatea a început a acorda favoruri de altă natură, acum lozinca devenise: “Cine e cu noi are dreptul la supradrepturi : studii în Occident, călătorii (tot în Occident), burse (aprobate de noi, plătite de… Turcul occidental), o carieră normală, chiar supra- normală; cine nu… - nu”.
Astfel au început a călători în Occident, a studia, a beneficia de burse, nu doar fii ai “duşmanilor de clasă” - ci chiar foşti deţinuţi politici (vezi-l pe colegul meu de domiciliu obligatoriu, ţărănistul Adrian Marino) ; vezi-l şi pe colegul meu de Jilava Nicolae Balotă “bandit” şi el multă vreme, devenit, ca prin miracol, cooperant universitarist (ca Zaciu) la München, la Tours, la Paris…;
Astfel a avut “supradrepturi” prietenul meu Victor Babiuc - altfel ar fi fost el al 7-lea (nu cumva al 4-lea ?) pe lista FSN din primăvara anului 1990 - apoi ministru ? Bineînţeles, nu.
Securiştii - jefuitorii tezaurului ţării în 22 decembrie 1989 (“după un plan dinainte stabilit”)
Securitatea, stăpână a ţării, la căderea lui Ceauşescu a pus în aplicare ordinul : în cazul ameninţării pierderii controlului, tezaurul ţării să fie împărţit între membrii ei, exploatat “cu titlu individual - în folosul Aparatului”.
Astfel se explică explozia, în ţară şi peste hotare a “buticurilor”, a băncilor, a societăţilor comerciale, a celor de import-export, a fundaţiilor, a concernelor de presă scrisă şi televiziune, a editurilor ! - avînd drept proprietari securişti, nevestele, fraţii, verii, cumnaţii, copiii lor. Este suficient să afli cine este “patronul”: afli, dacă nu ai ştiut până atunci, cu ce s-a ocupat, până la 22 decembrie 1989, individul în chestiune : era cam (cum ar zice o ardeleancă) securist.
Doar n-o să pretindă Vadim Tudor că şi-a cumpărat ferma de la Butimanu din banii adunaţi cu sudoarea frunţii sale, scriind limbăminte în cinstea Ceauşeştilor, în Săptămîna lui Eugen Barbu ; n-o să pretindă Săraru că şi-a “plătit” editura şi fundaţia din bănuţii adunaţi de pe Nişte, ca să zicem aşa, ţărani.
Deloc : sunt banii românilor pe care Ceauşescu şi ai săi tâlhari securişti i-a flămânzit, i-a frigorifiat, i-a umilit, i-a lăsat să bolească fără medicamente, le-a dărâmat casele - pe aceştia i-au furat securiştii şi au împărţit prada înde ei.
Scriitorul român faţă cu Puterea
În toiul “Revoluţiei Franceze de la 1968” a fost lansată lozinca : Il est interdit d’interdire !, cap de operă a actorului şi scenaristului şi realizatorului Jean Yanne.
Plecînd de la : Il est interdit d’interdire, se poate ajunge uşor (facil…)pe malul din faţă, la mult mai modesta şi deloc umoristica: Consimte să te opui!
Rari au fost mânuitorii cuvântului românesc consimţători la a se opune - activ, nu doar “să reziste” româneşte (ceea ce, în neromâneşte, ar echivala cu: “să îndure”) presiunii, opresiunii, fie aceea socială : legi scrise, ne-scrise, relaţii de familie, de prietenie, de vecinătate, fie politico-poliţienească.
Dacă sunt luaţi în ordine alfabetică - sau cronologică - scriitorii români (“de la origine până în zilele noastre”), nu sunt de găsit mai numeroşi decât degetele unei singure mâini aceia care au protestat (fireşte, în scris), în numele unor principii, adresîndu-se, nu doar “unei pături”, nu doar unor “funcţionari zeloşi”, ci de-a dreptul Puterii politice. Łi contestînd-o. Tribunii noştri, scriitorii-gazetari-pamfletari Eminescu, Arghezi, temuţi polemişti, au criticat, au atacat, uneori cu extremă violenţă “anume stări de lucruri”, “anume persoane-personalităţi” (purtătoare de rău), însă niciodată Instituţia Supremă - responsabilă de stările-de-lucruri. Excepţie : Haşdeu, vizînd monarhia - mai mult din umoare neagră decât din principii. Nu vorbesc de Cocea, de Łeicaru (gazetari în ceea ce are mai rău meseria), ci de scriitorii care se exprimau şi în presă.
Comunismul a schimbat datele problemei. Din 1948 Puterea a pus sechestru şi pe presa scrisă (radioul fusese rechiziţionat încă din august 1944), deci nici Arghezi, nici Cioculescu, nici Vladimir Streinu, nici Caraion nu s-au mai putut exprima. Nu au mai avut unde. Din acel moment scriitorul român - care făcuse, ar fi făcut gazetărie - a fost redus la tăcere.
Şi în alte ţări, şi în alte limbi, şi în alte comunităţi (“democraţiile populare”) Rusul a impus, ca la el acasă, aceeaşi totală interdicţie. Ce face însă un scriitor căruia i se ia dreptul de a se exprima prin publi-care în mediul său de limbă şi de cultură ? Răspunsul este : scriitorul, nefiind ca oricare cetăţean (în nici un caz : “unul ca mine, ca tine”), ci acela care stă în picioare atunci când întreaga comunitate se pune în genunchi ; sau pe burtă ; cel care vorbeşte tare în timp ce comunitatea şoşoteşte ori îşi dă coate, făcîndu-şi cu ochiul, ori tace ; cel care consimte să rişte, pe când congenerii săi nu mai ştiu cum să se ascundă, să se facă una cu pământul, să se fofileze, să colaboreze cu asupritorul (apoi pretind că laudele la adresa tiranului erau ironii, nu le-a sesizat ?) - scriitorul, deci, se exprimă. Cu orice risc. Începînd cu acela de a-şi pierde libertatea… civilă. Considerîndu-se, singur-singurel, cu de la sine putere : om liber prin naştere, îşi asumă riscă de a se exprima, fie doar prin scris (păstrat în sertar), fie şi prin publicare, în alt mediu, în altă ţară, chiar în altă limbă.
Este vorba, încă o dată, de scriitori - şi nu de făcători de cărţi.
În această crâncenă împrejurare se face selecţia, nu doar etică, ci şi înalt estetică - orice-ar crede (sic) N._Manolescu, genitor a cel puţin două generaţii de alcătuitori-de-cărţi, el însuşi fiu-drept al lui Ivaşcu, putrezitor-şef, nu doar al Generaţiei Manolescu, dar şi al unor monumente (ca Blaga). În condiţiile de suprimare a libertăţii de expresie dintr-o comunitate se vădeşte cine este (era, va fi - cât va fi…) scriitor şi cine dimpotrivă._Şi aici funcţionează principiul cristic preluat de comunişti : Cine nu e (hotărît) cu ai săi - este cu duşmanii.
Autorul-de-cărţi este alfabetizatul de rând, biet-om-sub-vremi ; el va consimţi la interdicţie - apoi te interpelează pe tine : “Ce voiai să fac : să intru în închisoare ?”, am citat din N._Manolescu ; şi din Adameşteanu ; şi din Mircea_Martin ; se va gospodări în interiorul ei, al interdicţiei, limitîndu-şi scrisul, reducîndu-şi respiraţia, micşorîn-du-şi, nu doar trupul, ci şi sufletul, pe măsura carcerei la care a consimţit ; nu va aşterne pe hârtie o singură propoziţiune fără a avea certitudinea, încuviinţare, biletul-de-voie de la Gogu Rădulescu, de la Geta Dimisianu - ca Buzura) că ceea ce va scrie el, cândva are să şi vadă lumina tiparului._Autorul-de-cărţi este tovarăşul disciplinat, cel care se mulţumeşte cu câtă “libertate” i-a aruncat, ca pe un os, Partidul iubit şi liberticid. Autorul-de-cărţi se pleacă sub vremi şi sub stăpâni - dar nu uită să teoretizeze supuşenia: “Ce, eram prost să mă decon-spir?” (citat din ne-prostul Alexandru George) ; şi : “N-am avut samizdat, dar nici n-am prea (!) avut nevoie - fiindcă la noi s-a cam (!!!) publicat tot ce a fost de valoare” (valoristul-publicist N._Manolescu).
Spre deosebire de autorul-de-cărţi scriitorul nu acceptă dictatura asupra spiritului ; riscîndu-şi libertatea, continuă să scrie - fie ascun-zînd hârtiile scrise (el nu se consultă cu Gogu nici cu Geta în privinţa oportunităţii actului de a scrie), fie încercînd să le trimită peste graniţă, acolo unde există şansa de a fi publicate.
Împrejurările în care s-au operat schimbările din decembrie 1989, dar mai ales urmările “revoluţiei la români” au făcut ca autorii-de-cărţi să aibă câştig de cauză pe toată linia prin o vicioasă, dar logică interpretare a fricii animalice, a laşităţii, a egoismului lor sălbatic, a dezer-ţiunii civice (şi scriitoriceşti) şi prin eliminarea, bararea accesului-la-ţară a “fugiţilor” şi a “disidenţilor” - a se observa ghilimelele derizi-unii. Dacă o astfel de solidaritate între mâncătorii-de-salam-de-soia ar fi funţionat înainte, când trebuia, e-he, baba ar fi avut chiar cinci roate şi Românul ar fi fost polonez ori chiar ceh. Să fie re-citite declara-ţiile mieunate, prelinse - dar nu mai puţin obraznice - ale blandianelor de tustrele sexele : din ele ar reieşi că în această tragică înfruntare dintre natura născută liberă a scriitorului şi natura tiranică, opresoare a comunismului a învins (măcar a câştigat ceva-ceva…) abilitatea purtării, cu mâna stângă, a condeiului pe hârtie, subtilitatea ducînd la incifrare, la codificare a mesajului, la ascunderea lui - deci… la “valoare”! (unii neruşinaţi au mers până la a face elogiul cenzurii, cea provocatoare de noi căi de expresie, de noi “câştiguri” estetice…)
Tentative penibile de automistificare - de acceptat doar la neliteratori, aceia lucrînd cu alte categorii. După un deceniu de la ridicarea capacului de pe tineta scriitorismului dacoroman, se constată că numărul celor care au continuat a scrie - şi a ascunde, riscînd o percheziţie, o confiscare, o, vai, arestare - rămâne riguros acelaşi constatat în primul trimestru al anului 1990 : cinci - să-i mai număr o dată : Blaga, Steinhardt, Noica, Sîrbu, Mihadaş.
Acestora - şi deasupra lor trebuie aşezat al şaselea (dar tot am rămas sub zece şi mult sub “numărul lui Noica”) : Ion Caraion : el nu numai că a “comis” fapte de scris interzise, pedepsite de Putere, dar le-a şi trimis în Occident şi, spre deosebire de Steinhardt (care consim-ţise la “deplasarea” manuscriselor, însă nu şi la editarea Jurnalului fericirii), cu dorinţa declarată de a fi publicate. Din nefericire “hârtiile” au fost interceptate de Securitate, iar autorul re-arestat.
Probabil aşa se explică încrâncenarea confraţilor manoleşti împotriva lui Caraion - cu atât mai curajoasă, cu cât poetul era mort, în exil şi nu se mai putea apăra. Astfel au putut să-şi exercite indignarea intelectualo-morală intelectuali nemăsurat de morali ca cei rezemaţi pe “informaţiile” securistului, drăgănistului, “scriitorului” autor-de- cărţi-albe, numitul M._Pelin.
“Cine râde la urmă - râde ca un tâmpit”
(din folclorul foarte-nou)
Dacă îi iei pe semnatarii Apelului GDS, intitulat : “Votaţi împotriva dictaturii !” şi publicat în revista 22 din 5-11 dec. 2000, constaţi: excepţie făcînd doi ne-scriitori (Doina Cornea şi Radu Filipescu) niciunul din ceilalţi, adică scriitorii - adică exact cei ce nu ar fi trebuit să semneze un (şi cretin şi ticălos) “apel” îndemnîndu-i pe români să-l “aleagă” pe Iliescu !- nu se manifestase, doamne-fereşte, înainte de 22 decembrie 1989 cu vreun geamăt - au să fi fost acela emis în gând? Nu merită a fi băgaţi în seamă vitejii protestatari doar împotriva alungării de la România literară a lui M._Dinescu, acela nu a fost protest de scriitori, ci jalbă de iobagi, cu cuşma-n mână ; ba, “înainte de revoluţie” unii dintre actualii curajoşi (e de mirare că nu au dat-o anonimă…) au comis ruşinoase texte poliţist-realist-socialiste (Paul Cornea, Pavel Cîmpeanu, Paler), de laudă la adresa lui Ceauşescu, a partidului (Alex._Ştefănescu, M.H._Simionescu, Ioan Holban, Mircea Iorgulescu, G._Dimisianu). Printre cei care nu au semnat “cu grupul”, ci au dat declaraţii aparte : Manolescu : “Îl voi vota pe Iliescu!”; Pleşu: “Aproape că nu mai e vorba de o alegere, voi vota cu Ion Iliescu”… - ceilalţi nu mai contează.
Teodor Mazilu avea o memorabilă întrebare (numai întrebarea conta, răspunsul venea în stilul postului de radio Erevan : “Este oare posibil ca…?”)
Iată întrebarea (nu doar a) mea :
“Este oare posibil ca scriitori reprezentativi ai unei comunităţii să fie atât de orbi, atât de cretini, atât de ticăloşi, încât să semneze un astfel de Apel?”
Răspuns :
“Da, este posibil - cu condiţia să fie autori-de-cărţi români”.
Socotra-pe-Dunăre
O enigmă : locuitorii insulei Socotra, din Oceanul Indian, întrebaţi, în prezent, de cine “aparţîn” - se dovedesc incapabili a da un răspuns : ei nu (mai) ştiu că ţin de Yemenul unificat ; că aparţinuseră de Yemenul de Sud, comunist, că Tamrida, capitala, fusese bază navală sovietică - şi nici că “înainte” Englezii le fuseseră stăpâni. Nu au sistem de scriere, fiind incapabili de a ţine minte abstracţiuni, numără: «el, el, el…» ; nu ştiu de unde vin, nici cum fusese timpul ieri - necum alaltăieri. Unii etnologi-biologi presupun că “le lipsesc anume neuroni”… De aceea.
Românii au avut 10 ani pentru a umple golul de informaţie privind propria-le istorie.
Din nou : scriitorii români s-au comportat ca nişte ne-scriitori: cu excepţia Celor Cinci pe care Momentul Decembrie 89 i-a surprins (un fel de a vorbi : patru dintre ei se prăpădiseră) cu sertarul plin (să-i mai numesc o dată: Blaga, Steinhardt, Noica, I.D._Sîrbu, Mihadaş), ceilalţi au tremurat şi au tăcut. Într-atât de înfricoşaţi au fost unii încât, deşi ajunşi la adăpost, în Occident, nu şi-au scris “memoriile” - decât mult după… “revoluţie” (ca Nicolae Balotă); Adrian Marino, chiar dacă a scris ceva în numeroasele sale călătorii în Occident şi le-a lăsat în păstrarea lui Mircea Carp, la München, “amintirile” sale s-au dovedit a fi nesemnificative - în schimb (sic) a anunţat că “celelalte” vor fi publicate după moartea sa…
Oricum : nescriitorii s-au dovedit şi în materie de mărturie mai curajoşi (sau : mai puţin foarte-fricoşi) decât scriitorii la români. Editu-rile au publicat în aceşti zece ani o sumă de mărturii ale deţinuţilor po-litici, ale prizonierilor de război la ruşi, ale deportaţilor din Basarabia şi din Bucovina - dintre aceştia numeroşi le-au scris “înainte de decembrie 89”: Aniţa Nandriş, Vasile Baghiu (tatăl poetului), Dumitru Mircescu, Aurel State… “Prea multe!” au decretat prea-mulţi scriitorii români, cei care au-rezistat-prin-cultură-pe-brânci, iar unii, pricepători adânci (şi alături) ai lumii carcerale (ca Borbély) au contestat adevărul unor asemenea mărturii. Dar cei care, treziţi după decembrie 89, şi-au făcut o meserie, o specialitate : gulagologia ?
Situaţie tragică. Istoria contemporană a României a încăput pe mâna unor impostori, nu din cei “dinainte”: marxişti, deci, din ideologie, falsificatori ai adevărului ; ci de-ai noştri, din popor (cam cum erau, între 1996-2000 ai-noştrii Constantinescu, Diaconescu, Quintus, Vasile, Stoica), de-a dreptul analfabeţi, stricători, din prostie - vezi “Addenda” şi “Harta Gulagului (sic) românesc” din traducerea Cărţii negre a comunismului, capodoperă a analfabeţilor calpuzani Liiceanu, Blandiana, Rusan, Onişoru ; vezi capitolul dedicat lui Ion Caraion din Această dragoste care ne leagă semnat de o iscălitoreasă de sinistră amintire (volum apărut tot la Liiceanu); vezi volumul Memorialul ororii, despre reeducarea de la Piteşti, publicat de editura dezinformatoare_Vremea, vezi Istorie trăită… - despre deportările în Bărăgan - de Smaranda Vultur, în fine, vezi volumele atribuite lui Petre Pandrea : Memoriile mandarinului valah (Albatros) şi Reeducarea de la Aiud (aceeaşi Vremea…), graţie fiicei abuzive Nadia.
Spectacol terifiant.
Cum să fie în stare intelectualii români să discearnă binele de rău, civicul de necivic, adevărul de minciună, când ei s-au născut în familii a căror deviză fusese : supravieţuirea-cu-orice preţ ? - rezultatul vizibil-pipăibil la un deceniu de la căpătarea libertăţii de exprimare - fiind acesta : Apelul GDS “Votaţi împotriva dictaturii !” (citeşte : “Votaţi cu Iliescu !”) ; cum să fie în stare “noii istorici” să mânuiască documente, să separe adevărul de neadevăr, semnificativul de superfluu - când ei au trăit o viaţă de legumă, într-o seră arpagicolă, legănîndu-se cu iluzia că rezistă prin cultură - nu prin adevăr ? Rezultatul : “sinteze” care sintetizează haosul din capul lor şi din mediul lor de supravieţuitori cu orice preţ.
Va trebui să dispară şi această generaţie de găini bete, de oi cŕpii, pentru a spera că, aşa, cam prin 2040, oamenii acestui pământ numit România vor merge pe două picioare şi vor gândi cât de cât normal.
Am fost tentat să copiez aici lista semnatarilor Apelului GDS însă acest demers mi-ar provoca o suferinţă atroce : să te propui-impui drept (abuziv) “conştiinţă a naţiei”, “director de conştiinţă” - şi să-i îndemni pe oameni să-şi re-pună, doar după patru ani, în frunte, în cap, un bolşevic, un criminal, un trădător de ţară, un instigator la război civil, sub pretextul că… n-ai altul mai bun ?
Această “opţiune” demnă de nişte socotrezi frizează cretinismul - furios.
Înapoi, la Răul Absolut
Există o explicaţie a stării (halului) de zăpăceală, de buimăceală, de năuceală în care se află românii - în sfârşit, liberaţi de comunism, şi/dar… optînd pentru comunism :
Securitatea. Securitatea eternă.
Numai prin faptul că ei rostesc : “fosta Securitate” dovedeşte că Răul e adânc împlântat, temeinic înrădăcinat ;
Numai şi numai prin faptul că iau drept literă de evanghelie Cărţile Albe ale Securităţii, că se adapă la “izvoare” de informaţii ca securistul Pelin - vezi-o pe iscălitoreasa volumului Această dragoste… (şefesă a colecţiei intitulată : “Procesul comunismului”, la Humanitas), vezi-l pe N._Manolescu în cruciada-i împotriva lui Caraion…
Ar exista o soluţie pentru a-l zmulge, a-l extirpa (Răul Absolut) : acela de a-l numi : Securitate şi de a nu-i mai domně pe securişti şi pe morţi.
În toate se începe cu începutul - chiar dacă eşti român din moşi-strămoşi.