Dincolo şi după cenzură

După câteva incursiuni documentare in domenii mai puţin cunoscute ale vieţii literare dinainte de 1989 (Epurarea cărţilor în România din 2010 şi cele două volume ale corespondenţei din exil a lui Alexandru Busuioceanu), Liliana Corobca revine cu o monografie solidă asupra „cenzurii literaturii în regimul comunist din România”, cum o defineşte subtitlul cărţii recent apărute.
Despre cenzură şi derivatele ei (inclusiv despre conducerea autoritară a politicilor culturale de către regimul instalat în martie 1946, care tot o formă de cenzură este), s-a scris mult în ultimele două decenii; de fapt, chiar înainte de schimbări s-a vorbit despre ea, măcar în forme metaforice, în diferitele încercări ale unor grupuri din Uniunea Scriitorilor de a obţine o relaxare a controlului de partid asupra literaturii, presei ş.a.

Profitând de aceste precedente şi de deschiderea mai multor arhive greu accesibile până acum, autoarea îşi poate îngădui să trateze monografic, pe larg şi sistematic, atât constituirea şi evoluţia instituţională a mecanismului represiv, cât şi dezvoltarea paralelă a unui păienjeniş de legături mai mult sau mai puţin oculte, dar foarte eficiente, cu alte instanţe ale puterii, „de la cenzura în redacţii şi edituri (unde conducerea era numită doar dintre persoanele sigure din punct de vedere politic, n.n.) până la controlul Securităţii şi al partidului, care dădea indicaţiile principale” (p.39).

Rezultă de aici o descriere a aparatului, adică a Direcţiei Presei şi Tipăriturilor înfiinţată în 1949, precedată fiind de diverse comitete şi comisii dependente întâi de Comisia Aliată de Control, adică de reprezentantul sovietic în acest organism, apoi de Ministerul Artelor, Informaţiilor etc.. Descrierea sistematică întemeiată pe documentele originale este însoţită de explicaţii, care au tot atâta importanţă cât şi desenul instituţional.

De pildă, ele atrag atenţia asupra unei evoluţii în dublu sens a relaţiilor societăţii cu cenzura, aceasta punând în lumină atât aroganţa sistemului, adică dispariţia nevoii de a oferi măcar un simulacru de justificare („propagandă fascistă” etc.) pentru intervenţiile sale, cât şi complicitatea celui frustrat, care acceptă situaţia ca o calamitate inevitabilă, ca în orice spaţiu de detenţie. La fel, dacă iniţial se semnalează iniţiative care se opun unor aberaţii precum ideea de a epura bibliotecile particularilor, care oricum nu erau vizate în nici un fel de prevederile legii (p.16), cu timpul epurarea este acceptată fără probleme întrucât noţiunea de „particular” tinde să dispară, cum reiese din cazurile prezentate: este vorba de biblioteci ale unor personalităţi decedate (ca scriitorul N.M.Condiescu, fost adjutant regal) sau arestate (turcologul Aurel Decei, de pildă, şi în acest caz confiscările de cărţi şi manuscrise sunt primele acţiuni ale Securităţii), ori e vorba de biblioteci ale unor şcoli sau muzee, între care unele vechi şi cu mare tradiţie, şi în care controlul este subînţeles pentru că toate trec în posesia sau sub autoritatea statului.

Pe fundalul acestor precedente, în situaţia incertă după un război în care schimbările fuseseră mai repezi decât capacitatea de anticipare a oamenilor, cenzura textelor de orice fel, carte, periodic sau simplu anunţ, nu începe, ci continuă: doar cenzorul se schimbă, şi desigur ideile cenzurate. Capitolele II şi III ale cărţii sunt miezul acestei incursiuni minuţioase în structura şi atribuţiile Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor, respectiv în „etapele de lucru” ale instituţiei, cu precădere în activitatea direcţiei care se ocupa cu cenzura literaturii pentru că, aşa cum o arată şi denumirea completă a acestui compartiment, literatura nu era considerată decât vehiculul purtător al unei ideologii care trebuia neapărat să fie cea oficială: Direcţia literatură- ideologie.

Cum se urmăreşte această sarcină importantă se vede din exemplele pe care autoarea le propune fără să insiste asupra umorului lor involuntar: la prima formă a romanului Risipitorii al lui Marin Preda se reproşează că nu „reiese” rolul măsurilor „luate de însăşi conducerea partidului” pentru stăvilirea acţiunilor duşmănoase, sunt vânate succesiunile sugestive ale unor titluri, care cad astfel din întâmplare în enumerări oficiale (de pildă în indicele de titluri, la Anuarul cărţii din 1955-1957: după Din lumea celor care nu cuvântă vine Din lupta P.C.R. pentru închegarea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea, după romanul lui Leonov Pădurea rusească vine Pădurea spânzuraţilor, după Pârjolul de Cezar Petrescu şi Dinu Bondi urmează Plan de măsuri al C.C. al P.M.R.) şi multe altele. În anumite situaţii, cenzorii au dat dovadă de „împăciuitorism”, manifestând lipsă de exigenţă faţă de personalităţi culturale recunoscute, precum Tudor Vianu, justificând concesia cu ideea că „partidul nostru intenţionează să atragă vechea intelectualitate” (p.184). E vorba de „fragmentele autobiografice”, probabil un text exclus din cel apărut în Jurnal (1961). Zestrea textelor sau versiunilor necunoscute ale multor scrieri citate în documentele cenzurii din această perioadă este mult mai mare şi o posibilă explorare a dosarelor menţionate ar putea duce la recuperarea lor; nu e vorba, desigur, de operaţii reparatorii după mai mult de o jumătate de veac, ci de posibilitatea de a urmări mai adânc cum lucra cenzura şi cum influenţa, concret, „libera opţiune” a scriitorului respectiv.

Foarte interesant este capitolul destinat literaturii dinainte de război, chiar din perioada interbelică, numită în chip abuziv „clasică” în limbajul curent al administraţiei culturale şi rămasă cu acest atribut chiar şi în documente oficiale: Cenzurarea „moştenirii clasice” (p.187 şi urm.). Autoarea distinge „trei etape comportamentale” faţă de această literatură, dintre care prima, între 1944 şi 1948, este cea mai simplă şi mai radicală: „interzicerea şi arderea în masă a cărţilor publicate până în 23 august 1944”. A doua etapă, între 1948 şi 1958, marchează o politică coerentă faţă de această cantitate uriaşă de texte greu de exilat din tezaurul unei culturi, care ar fi rămas fără cea mai mare parte şi de departe cea mai bună a literaturii sale prin continuarea politicii de totală respingere. Războiul se terminase demult şi conducătorii trebuiau să despartă apele.

Ei utilizează exemplul sovietic, observă Liliana Corobca, şi editurile încep să publice ediţii expurgate, din care lipsesc părţile neconvenabile puterii, fie că aceste tăieturi sunt semnalate, fie că nu. Ca şi la marele vecin şi model, aceste texte sunt, aproape fără excepţie, precedate de o prefaţă care explică „limitele” obiective ale gândirii autorului şi-l învaţă pe cititor ce să înţeleagă din lectura sa. Amprenta didactică pe care acest obicei o lasă asupra editării autorilor mai vechi, chiar a clasicilor în înţelesul mai general al cuvântului, este vizibilă încă şi astăzi.

Nu întâmplător limita dintre cele două etape cade în anul 1948, pentru că aniversarea revoluţiei de la 1848 este ocazia pe care conducătorii ideologici prin diriguitorii culturii o folosesc pentru a introduce şi oficializa procedeul de însuşire a unor evenimente sau nume din trecut, care sunt declarate ”precursori” al regimului comunist. Anul 1848 şi nume precum cele ale lui Bălcescu, Bolliac, Alecu Russo ş.a. sunt sărbătorite cu mare fast într-o acţiune concertată de remodelare a trecutului istoric. Este o modalitate de a găsi precedente, justificări, rădăcini ale tuturor caracteristicilor noului regim şi, în acelaşi timp, modalitatea de a albi trecutul sau opera unui număr de scriitori (oameni politici etc.), făcândui mai acceptabili sau chiar intangibili pentru vânătorii de vrăjitoare.

Probabil că în acest precedent şi în dihotomia care decurge (dacă unii devin buni sau acceptabili, cei care nu trec examenul rămân desigur odioşi) se află şi punctul de plecare al unei beligeranţe latente care marchează viaţa literară (şi culturală, desigur) până în zilele noastre. Impusă de autorităţile ideologice şi urmate strict de delegaţii lor în edituri, redacţii de reviste ş.a., această atitudine a produs înfruntări celebre în anii şaptezecioptzeci, terminate nu cu sancţionarea unor autori vinovaţi, de pildă, de plagiat, dar obedienţi faţă de putere, ci cu interdicţii de publicare, ca pe vremuri, şi chiar arestări la domiciliu impuse de partid faţă de autori ostili ca Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Andrei Pleşu ş.a.

În fine, a treia perioadă decupată de autoare începe în 1958 şi atinge punctul culminant al relaxării în 1965- 1968, şi e caracterizată printr-o duplicitate consimţită, cel puţin în domeniul „moştenirii” literare: textele integrale erau publicate în ediţii foarte mici şi distribuite ”pe tabel”, inclusiv specialiştilor, în timp ce textul expurgat se publica în ediţii populare. Aşa s-a procedat de pildă cu versiunea refăcută a Operei lui Eminescu, a lui G.Călinescu, şi cu multe altele. În această perioadă se situează episoadele cele mai hilare şi mai perverse ale raporturilor dintre scriitor şi „organe”, dintre care cel povestit de Bujor Nedelcovici este probabil cel mai celebru: pentru a nu provoca o reacţie violentă din partea autorului, cu ecou în străinătate, Securitatea intervine pe lângă directorul editurii pentru a-i publica un volum respins de aceasta pe considerente politice (p.311).

Din toate aceste perioade, autoarea culege informaţii preţioase despre scrieri în baza cărora s-au făcut arestări şi s-au pronunţat condamnări, deci trebuie să se găsească într-un dosar al cazului. Reiese că există undeva încă multe texte „de sertar”, dintre care majoritatea n-au văzut lumina tiparului, nici în această formă, nici în alta. Este de mirare că s-au făcut atât de puţine eforturi să fie căutate şi publicate, câte se mai pot găsi, nu numai pentru a impune o dimensiune necunoscută bine a literaturii vremii, ci şi pentru a omagia curajul şi poate talentul unor scriitori care şi-au lăsat oasele în închisorile de atunci, odată cu manuscrisele lor uitate în sertarele cenzurii.

Cartea Lilianei Corobca conţine un foarte bogat material pentru cunoaşterea condiţiilor în care scriau scriitorii acelor vremuri tulburi şi întunecate. Din ea se pot nutri multe alte proiecte, pe lângă cel menţionat mai sus: de pildă, unul despre felul în care cenzura, prin propunerile de „rezolvare” a problemelor, intervenea, cum făcea şi critica vremii, în opţiunile autorilor, inspirând sau impunând modificări ale intrigii, personajelor, prezentării lumii şi deci viziunii auctoriale, şi aşa mai departe. Oricum, o carte bogată, informată, extrem de utilă istoricului acestei perioade zbuciumate şi încă foarte puţin cunoscută în documentele ei.