Cîte cărţi trebuie, merită să ai? Cîte să citeşti?

Atunci cînd urmează să iei un interviu unei persoane celebre tocmai pentru că “vînează” erori de stil sau exprimare, te întrebi: cum să fac mai puţine erori? Bineînţeles că m-am dus la întîlnirea cu George Pruteanu conştient de dificila încercare prin care urma să trec. În definitiv, Profesorul Pruteanu a dat, în ultimii 10 ani petrecuţi la catedră, doar cinci de 9.

O soluţie ar fi să mai citesc cîte ceva, mi-am zis. O altă soluţie ar fi să încerc să nu supăr “tigrul” – fiindcă, să fie clar, mă duceam pe teritoriul unui agil, “feroce” şi neobosit exterminator de erori sintactico-logico-gramaticale.

N-am putut adopta nici una dintre soluţii. Profesorul, îmbrăcat comod, de casă, a fost de la început extrem de gentil şi nu dădea nici un semn că doreşte să mă “mănînce de viu”. Iar despre citit, am înţeles că mi-ar mai fi trebuit mulţi, mulţi ani ca să ajung la un nivel… care să-l mulţumească pe… hm… Fiindcă George Pruteanu are casa plină, dar efectiv plină de cărţi…

Cîte cărţi aveţi aici?

Şaisprezece, poate şaptesprezece mii.

Şi le-aţi citit pe toate?

Cam 70%. Restul sunt albume, tratate, dicţionare, enciclopedii sau... alte cărţi care îşi aşteaptă rîndul să fie citite.

Cum a apărut pasiunea pentru cărţi?

Mi s-a pus cartea în mînă de mic… Primele cărţi pe care mi le amintesc erau cărţile de aventuri ale lui Jules Verne, tata a fost iscusit, a ştiut ce să-mi dea, a găsit ceva potrivit, cu ocazia aceasta învăţam şi franceza… Erau ediţii Hetzel, cu nişte ilustraţii seducătoare, fermecătoare (gesticulează, descriind) cu nave, cu valuri, cu furtuni, cu insule, deci exotismul acesta care înnebuneşte imaginaţia unui puşti, încît mă stimulau să iau dicţionarul să văd ce înseamnă cutare sau cutare cuvînt, ca să înaintez în descifrarea acţiunii aceleia palpitante.

Apoi a început pasiunea pentru propria mea bibliotecă, pe care o “gestionam” cu puerilă pedanterie (fişiere, cote etc.). Puştan fiind, eram foarte migălos. Aveţi în spatele dvs. un dulap pe care mi l-a făcut cadou tata, înainte de a lua bacalaureatul; este un fişier, în sensul clasic al cuvîntului: dulap cu cutiuţe pentru fişe de hîrtie sau de carton. Îmi ţineam evidenţa cărţilor pe grupe, pe clase, am descoperit şi clasificarea zecimală a biblioteconomiei. Bineînţeles că erau mofturi de copil, că în total aveam şi eu, să zicem, nu ştiu… două sute de cărţi – şi le răs-clasificam în toate felurile posibile. Cu vîrsta, această migală a dispărut, dar plăcerea de a avea cartea încă mi-a rămas, deşi acum mi-o blamez. Ţin minte că în tinereţe eram atît de pasionat, încît dacă începeam să citesc la cineva o carte din biblioteca lui şi simţeam că-mi place, n-o mai citeam mai departe şi începeam să mă zbat, mă dădeam peste cap, pînă mi-o procuram, să fie a mea. Recunosc, am şi slăbiciunea de a face adnotări, pe margini de pagini sau la sfîrşitul cărţii, iar cu una străină nu poţi face asta…

Pasiunea aceasta a devenit un mod de a trăi. Aţi tradus Dante, Baudelaire…

Sună puţin patetic, dar dacă ar fi să îmi asum vorba aceasta – da, a devenit un mod de a trăi, pentru că simt că voi trăi făcînd cărţi. La rîndul meu înmulţesc - deşertăciune să fie? - miliardele de cărţi care există… Simt încărcătura filosofică a acestei probleme: de ce aşa de multe? Cîte cărţi trebuie, merită să ai? Cîte să citeşti? Mă uit la ele şi mă întreb: Sunt ele un zid care mă apără, sau, dimpotrivă, o povară care mă apasă? Uitaţi-vă la ele ce multe sunt… Şi vin şi eu cu gîndurile mele şi mai adaug un paralelipiped de hîrtie…

Deşi între noi sunt două calculatoare, deşi am făcut multă televiziune şi am să mai fac, pe amîndouă – calculatorul şi televiziunea – le consider secundare. Textul rămîne fundamental pentru formarea minţii. În acest sens deplîng tendinţa actuală a ghidării tineretului pe o pistă frivolă. Nu fac pe moralistul, dar nu era o glumă puerilă calamburul Televizor – Tembelizor. Televizorul este o cultură orală, instabilă, evanescentă, extrem de superficială, un fel de balon de săpun. Diluează minţile. La noi, televiziunile au acum ore întregi în care dau numai Loterie, iar sute de mii, poate milioane de oameni, stau la televizor ahtiaţi, punîndu-şi nădejdea în Zeul Hazard.

Publicul şi Televiziunea sunt ca un angrenaj. Cine pe cine antrenează? Televiziunea îi atrage pe oameni acolo, sau ei îşi doresc, iar televiziunea doar le satisface o cerere?

Publicul se formează. Publicul prinde gustul a ceea ce îi dai. Le dai numai loterie, îi transformi într-un fel de personaje din nuvela Jucătorul de Dostoievski, nişte maniaci ai hazardului. Cum i-am spus şi regretatului Iosif Sava, într-o "serată" a lui la care m-a invitat, în legătură cu muzica simfonică – trebuie să porneşti cu oferta de la lucruri digerabile, şi formezi astfel, în timp, un public educat.

Cum v-a venit ideea să realizaţi emisiunea “Doar o vorbă să-ţi mai spun”?

Mă uitam la televizor (în general la jurnalele de ştiri) şi observam starea extrem de precară a limbii vorbite. Parcă, înainte de ’89, tocmai crisparea pe care o provoca vorbirea în public – nu spun că era bună crisparea aceea – dădea un control suplimentar. Acum starea de libertate a generat şi libertatea stupizeniei, libertatea tonţilor, libertatea vulgarităţilor şi, în prea multe minţi, senzaţia că o vorbire cît se poate de butucănoasă, de mojică, e mai expresivă. Nu e aşa. Mahalagismul rămîne mahalagism şi e la fel de blamabil în comunism ca şi în capitalism… Asta e una. Doi. Auzeam o limbă incorectă chiar la profesionişti ai vorbitului – crainici, prezentatori, moderatori sau o citeam în gazete. Oricum, mai făcusem lucrul acesta, corectarea vorbirii, chiar înainte de ’89. În revista Astra din Braşov avusesem o rubrică, timp de cîţiva ani, în care “mă luam” de gafele de exprimare… uneori mi se mai cenzurau textele, dacă atingeau persoane tabu. Rubrica se numea Găuri negre în Galaxia Gutenberg. După Revoluţie, am avut în presa scrisă rubrici de comentariu al erorilor de exprimare, al gafelor de stil (Gogomănii şi gogoriţe).

Şi, într-o zi, am găsit că o cale mai bună este “catedra” aceasta cu cîteva milioane de “elevi”. M-am dus la Tele7abc într-o joi, iar luni începea emisiunea. Fără alte birocraţii, tergiversări, negocieri…

Aţi lansat şi stilul de a “juca”, de a “interpreta” emisiunea… Gesticulaţi, vi se schimba fizionomia…

Mereu îmi spuneam: “Atenţie, e televizor! Nu e radio cu poza ta! Nu moare lumea să te vadă pe tine, că nu eşti nici Leonardo DiCaprio, nici Alain Delon. Tu trebuie să fii expresiv, trebuie să treci ecranul, şi să faci un mic show. N-are românul, chinuit şi plictisit cum este, chef de sintagme, de desinenţe şi explicaţii gramaticale «ştiinţifice». Atrage-l! Altfel, se uită la tine numai cîţiva filologi, cîţiva cărturari, cîţiva lingvişti”.

Şi eu zic că am reuşit întrucîtva. Se uitau la mine ţărani, muncitori, frizeri, şoferi de taxi, academicieni, contabili… Asta era o mare victorie de televiziune: că, în fine, toţi aceştia, din straturi sociale de jos pînă sus, se uitau la o emisiune de tip – spun eu – 95% cultural. Spărsesem cercul filologic cu această obsesie pe care o aveam – de a fi mai expresiv, de a nu face radio cu poza mea.

Cum aţi dispărut din Televiziunea Română?

E un an de cînd s-a întrerupt emisiunea şi oamenii mă întreabă, încă, de ce n-o mai realizez. Lucrul acesta mă flatează, recunosc. În TVR am început emisiunea cînd director general era Stere Gulea. Eram la Sala Palatului, la o premieră. Stere Gulea s-a ridicat în picioare şi arătînd cu degetele spre el însuşi, mi-a dat de înţeles că la el, la TVR, voi face emisiunea. Am dat din cap: “de acord”. În cîteva zile i-am dat drumul la TVR, care nu plătea nimic pentru realizare: emisiunea era produsă la Tofan, cu recuzita mea. Cărţi, muzică, obiecte – aduceam eu de acasă, chiar şi faţa de masă era a mea… După doi ani în care a mers zi de zi, deodată (dar nu întîmplător), în martie ’99 am primit notificarea că în şase zile emisiunea va fi sistată. Director general devenise domnul liberal Hadjiculea. Bietul Titus Munteanu primise sarcina să mă execute şi minţea, săracul, privind în jos: că “ar trebui să găsim altă formulă”, că nuştiuce... Îl priveam în faţă şi-i spuneam: “Domnule Munteanu, emisiunea are audienţă… Nu se scoate o astfel de emisiune…” Primisem de la AGB Data Research rezultatele unui studiu asupra audienţei emisiunilor TVR. Emisiunea “Doar o vorbă…” se afla pe locul trei, după ştiri şi telenovele, şi nu dădea semne de oboseală.

Vi s-a dat vreo explicaţie?

Motivul era politic. Era concepţia că Televiziunea aparţine Puterii. Eu, în acea perioadă, mă pronunţasem împotriva unor acţiuni ale Puterii – precum acţiunile de o violenţă stupidă faţă de mineri şi declaraţiile preşedintelui Constantinescu în cazul atacului NATO (“legitim şi necesar”!) asupra Iugoslaviei. Şi le mai spusesem în faţă că e o prostie şi ne facem de rîs – cînd propuseseră ca Victor Ciorbea să fie şi prim-ministru, şi primar al Capitalei. Am zis: noi am anunţat că avem 15.000 de specialişti şi nu avem nici măcar doi, pentru funcţii atît de separate? Vroiau să facă şi o Ordonanţă specială pentru asta, Ordonanţa 22. Le-am spus că nu am nimic cu Victor Ciorbea, dar mă împotrivesc din principiu. E caraghios ca în ţara asta să stabilim prin lege că prim-ministrul poate să fie şi primar. Mă împotrivisem un an de zile ca în România să existe universităţi de stat în limba maghiară (ar fi putut urma, apoi, de ce nu?, judecătorìi în limba maghiară, frizerii, spitale - dar noi nu suntem în Republica Ungaro-Română!) – şi supărasem UDMR-ul. Drumurile noastre se despărţeau clar; declarasem: „Mai bine pierd partidul decît să pierd partida!” M-au dat afară din PNŢ-CD, ceea ce mă aşteptam, forţasem eu însumi acest fapt, dar nu m-aşteptam să nici nu mă invite măcar la şedinţa de excludere, să aflu din ziar… Devenisem persona non-grata pentru Putere, şi Puterea a dat ordin domnului Hadjiculea să curme emisiunea. Dumnealui a fost laş şi a executat smerit acest ordin, în ciuda popularităţii emisiunii. Am primit sute de semnături pentru menţinerea emisiunii. Eu ziceam în glumă că emisiunea are 40 de ani, nu 70, ca să-i spui: “Hai, du-te şi îngrijeşte-ţi grădiniţa!” Am luat de două ori premiul APTR cu emisiunea aceasta (a doua oară, în urma insistenţei doamnei Lucia Hossu-Longin de a mă înscrie la concurs).

Am fost foarte mîhnit de întreruperea emisiunii. A fost pentru mine un şoc psihic… şi politic… şi de toate naturile – foarte mare. Luni întregi l-am resimţit. Nu-mi venea să cred că e posibil aşa ceva. Nu făceam politică în emisunea asta, nici ţărănistă, nici pedeseristă. Aveam conştiinţa că mă adresez, oarecum, întregii naţiunii: şi lui “52%” şi lui “48%”. Şi să fie întreruptă hodoronc-tronc, aşa… O porcărie. I-am spus-o în faţă lui Hadjiculea.

Aţi dat liniştea unui atelier, liniştea creaţiei, pe implicarea în politică…

Mă consider esenţialmente un intelectual, vorba lui Lovinescu – nici mai mult, dar nici mai puţin decît atît. Ţin enorm de mult la condiţia aceasta, de om care trăieşte prin ideile sale, nu doar că are o patalama… Poate că nu-s un intelectual foarte tipic, în sensul că sînt un intelectual care ştie să repare o ţeavă de apă sau să schimbe segmenţii la pistoanele maşinii. Ştiu să ţin în mînă o şurubelniţă şi o cheie franceză şi mă mîndresc cu treaba asta... Apoi, sunt un intelectual foarte “paşoptist”, foarte populist, dacă vreţi. Am fost umilit de puterea de dinainte de ’89, cînd ceream o slujbă şi nu o primeam, pentru că nu eram membru de partid… şi am rămas cu chestia asta, că Puterea trebuie să facă bine oamenilor. Sună foarte populist. Copilăresc, aproape. Concepţia mea e că puterea trebuie să facă bine nu unei clientele restrînse, ci la măcar două treimi din populaţie. Acelea sunt cauze demne de o activitate politică. De aceea am rămas extrem de dezamăgit de politica ţărănistă. Mi-am dat seama, din iarna lui ’97, că e o politică de clientelă îngustă. Şi făcută de oameni sub-mediocri, cînd nu de-a dreptul lamentabili. Problemele de talie naţională sunt prioritatea, cele care afectează milioane de inşi, nu zeci de mii!

De aceea am intrat în politică: aveam în mine pofta “paşoptistă” de a face bine mulţimii. Intenţia mea a fost să intru în Parlament ca independent. M-am dus în Piaţa Universităţii cu o măsuţă pliantă, apoi am mai avut cîteva “filiale”, adică alte măsuţe. Cele 8.000 de semnături necesare depunerii candidaturii le-am strîns în cinci zile. Mă ajutau Ilinca Tomoroveanu, Traian Stănescu, Mişu Fotino… De fapt, aveam 12.000 de semnături. Am fost sfătuit de cineva, care mi-a spus: “Ce vrei să faci ca independent? Nu poţi face nimic, nu eşti luat în seamă. Îţi iei doar salariul. Asta vrei? Dacă nu, atunci trebuie să intri într-un partid.” Şi avea dreptate. Am fost doi ani de zile independent, şi ştiu cum e… Eşti o mobilă, acolo. Am zis, bine, merg cu Convenţia. M-am dus la preşedintele Constantinescu, a doua zi m-am înscris în PNŢ-CD… Apoi, din ’97, a urmat distanţarea.

Acum ce credeţi despre vorba că "politica e o tîrfă"?

(Tace cîteva clipe) Că e adevărată. E adevărată. Dar nu eşti obligat să ai contact cu ea, ca să spun aşa, nu te obligă nimeni… Suntem cîţiva care am făcut politică din acest idealism. Fac o paranteză. Cînd spun “idealism” – sunt conştient că idealismul e bine răsplătit, chiar peste de măsură. Am o leafă de 10 milioane, mai mare decît a unui profesor universitar, ceea ce nu e corect. Revin. Pe mine politica nu m-a murdărit cu nimic. Nu m-am băgat în AGA şi în absolut nici o combinaţie materială. Unii spun, chiar, că sunt un pic nătăfleţ. S-au dat nişte terenuri, în judeţul Constanţa, cu o chirie simbolică, avînd obligaţia de a construi ceva în trei ani. Am fost patru ani senator de Constanţa. Dacă nu la Neptun, măcar la Eforie Sud – şi tot aş fi putut să fac rost de un petec de pămînt, şi să construiesc o coşmelie. Nici măcar asta n-am făcut.

Nu vă pare rău că nu aveţi de lăsat mari averi familiei? Un Mercedes…?

Nu regret că n-am averi. Eu mă simt un om cuminte din punct de vedere financiar. Am pus ceva deoparte cînd am făcut emisiunea. Am un Cielo (second hand) şi nu-mi doresc altă maşină. Singurul lucru pe care mi-l doresc e... să am o cotieră la mîna dreaptă, la schimbător. La drumuri lungi e plăcut să-ţi sprijini mîna dreaptă. Am să-i fac eu, artizanal. Glumesc, desigur. Dar efectiv mi-e scîrbă de pofta de avere a multora, de goana după miliarde.

În clipa de faţă aveţi putere?

Deloc. Putere… Dacă am avut vreodată o anumită influenţă, am avut-o datorită prestigiului meu, şi reputaţiei mele strict personale. Nici datorită partidului, nici datorită Parlamentului. „Trafic de influenţă” cinstit am făcut şi eu! Face parte din munca de Parlamentar. Se plînge careva, şi atunci tu pui mîna pe telefon şi suni la un ministru, la un prefect, şi spui: “Domnule, sunt senatorul Pruteanu. Uite, mi se plînge un om care… aşa şi pe dincolo. Nu vreau decît să respectaţi legea. Verificaţi, şi faceţi dreptate!” Punct. “Vă mulţumesc, să trăiţi”. N-am cîştigat niciodată nici un leu pe chestia asta. Nu spun că sunt sfînt în mărunţişurile cotidiene… Dar în chestiile mari – mi-e ruşine.

Vă simţiţi utilizat la capacitatea dumneavoastră?

Aţi atins un punct nevralgic. Mă simt folosit… sub 1%. La ora actuală nu sunt aproape deloc folosit, şi mă sîcîie lucrul acesta.

În PDSR vi se cere părerea sau ajutorul, în chestiuni la care vă pricepeţi?

Din păcate, nu. Am şi spus într-o şedinţă, era şi Iliescu de faţă, am spus: “Domnilor, nu-mi place sloganul acesta folosit în alegerile pentru Primărie, e stupid, parcă e elaborat de un student arab care a învăţat limba română de trei luni. SORIN OPRESCU PENTRU PRIMAR. Cum adică – pentru Primar? Parcă ar fi un pachet pe care scrie de la Sorin Oprescu pentru Primar. SORIN OPRESCU LA PRIMĂRIE sau SORIN OPRESCU – PRIMAR, asta – încă – e româneşte, dar Sorin Oprescu pentru primar – nu-i limbă română!” Au zis: “Da, da, da, aveţi dreptate!” Dar n-a mai schimbat nimeni nimic. Un exemplu. Nu, nu sînt consultat.

Nu vă schimbă un partid…

Corect. Nu m-a schimbat PNŢ-CD-ul, n-o să mă schimbe nici PDSR-ul.

De ce în PDSR?

M-am înscris în PDSR pentru că am zis că partidul acesta ia România aşa cum este. Nu doreşte, în economie, nici operaţii dure fără anestezie, nu are fumuri nici prea naţionaliste, nici prea “europene” în înţelesul rău (adică snob) al cuvîntului – pentru că nu e de ajuns să vrem să ne aliniem şi ţac-pac, suntem exact ca Europa Occidentală. Nu e posibil aşa ceva. De asemenea, partidul nu doreşte nici “reîncălzirea ciorbei” din ’46. Sînt de acord că România a fost victima unui viol istoric, dar am fi nerealişti dacă am ţine-o una şi bună, talibanic, că noi vrem înapoi, in integrum, “fecioara” din ’46...

Am fost întrebat de ce nu m-am „retras, în plină glorie”, din politică. De ce aş fi făcut-o? Numai fiindcă m-a dezgustat un partid? Văd în politică o modalitate de a influenţa binele mulţimii mari şi de aceea vreau să merg mai departe. Nu m-am făcut de rîs în politică. În chestiunea universităţilor de stat în limba maghiară, de exemplu, 80% din populaţie gîndea cum gîndeam şi eu. La fel, în cazul Kosovo-Iugoslavia. La fel, în privinţa Legii de Protecţie a Limbii Române, pe care am propus-o...

Multor oameni politici care răsar…

… Li se varsă lături în cap. Aşa este. Mă aşteaptă şi pe mine, la toamnă.

Şi la ce vă aşteptaţi? Cu ce vă vor ataca?

Sunt un profesor sever. Sunt obsedat de ideea de a fi drept. Că studentul e bogat, e sărac, e fată sau băiat, nu importă… contează un singur lucru: dacă ştie. Eu dau examenele oral, şi numai cu martori. Dacă un student ştie pe de rost, îl iau la bani mărunţi, să văd – a şi înţeles? Şi atunci, nota e notă. Stau şi o zi întreagă în examen, nu m-am mişcat 18 ore de pe scaun. În ultimii zece ani am dat cinci de 9. Unul l-a luat Adrian Halpert, de exemplu (pe atunci era un necunoscut). Altul: Gheorghe Voicu. Aşadar, mulţi studenţi sau studente pot ieşi din examen nemulţumiţi. De aici se pot naşte felurite răutăţi. Dar cîinii latră şi caravana trece. Vom trăi şi vom vedea.

Vi se spune “domnule senator”, dar şi “domnule profesor”. Ce formulare vă pare mai potrivită?

Esenţialmente, mă simt profesor, pentru că această calitate nu ţi-o ia nimeni. Calitatea de senator e temporară, depinde de vot, de jocuri politice... Profesoratul e profesorat, şi chiar asta mă simt, îmi place să explic. Am o vocaţie, în sensul latinesc al cuvîntului (chemare). Mă simt chemat. Îmi place să explic.

Predaţi Elemente de tehnică mediatică. Ce valori încercaţi să le imprimaţi studenţilor dumneavoastră?

Libertatea de spirit, dezinvoltura cerebrală, pragmatismul intelectual, luciditatea. “Să plecăm în străinătate?”, m-au întrebat unii studenţi. Nu le-am răspuns “patriotic”, în sensul prăfuit al cuvîntului. Bineînţeles!, dacă vă vine să plecaţi şi nu vă puteţi stăpîni, bineînţeles!… Doar n-o să vă reţin aici cu “Vai, aceasta este ţara voastră, puneţi umărul, trebuie s-o ridicăm, hei-rup!” Da’ de unde! Acestea sunt vorbărie. Tînărul, dacă are spiritul acesta “americănesc”, de a-şi căuta norocul, pleacă. Trei sferturi se întorc. Încropesc un cheag undeva şi, în cele din urmă, se întorc.

Acum, la ce lucraţi? Spuneaţi că vi se furase un manuscris…

Am avut variantele aproape finisate a trei cărţi pe un laptop care mi s-a furat. Am reuşit să le rescriu - iar în această vară voi lansa cărţile Partidul şi partida şi Cronica unei mari dezamăgiri – politică între da şi nem, care reflectă experienţa mea politică de pînă în acest moment. Tot în vara aceasta voi relua emisiunea “Doar o vorbă să-ţi mai spun” la Tele7abc.

Cum vă vedeţi peste 10 ani?

La modul optimist – lansînd cărţi şi făcînd emisiuni de televiziune. La modul pesimist – pesimistul e un optimist care s-a învăţat minte (rîde amar) – la fel… Nu vreau să fac profeţii. Vreau să fac televiziune. Vreau să fiu excepţia aceea care să arate că se poate face cultură, chiar cultură, şi nu pisălogeală culturală, pentru 3 – 4 milioane de telespectatori deodată. Am avut, în experienţa mea, dovada că se poate lucrul acesta.