Arta tăcerii

În ziua aceea am conştientizat pentru prima dată că arta tăcerii este o mare calitate, dar şi o mare necesitate atât pentru cel în cauză cât şi pentru cei din jur. Având aceeaşi destinaţie, hotărâsem de comun acord să călătorim împreună în acelaşi compartiment. Îmi luasem o carte să citesc, tentativă ce a fost adoptată încă din primele momente. Pentru a-şi umple orele drumului, o persoană din compartiment a început să vorbească, vorbărie care la un moment dat s-a transformat în pălăvrăgeală. Ne priveam disperaţi ceasurile aşteptând sfârşitul drumului.

Ne doream cu toţii tăcere, linişte, calm şi ne agăţam de peisajele ce se derulau cu viteză. Astfel, printr-o banală experienţă de viaţă, am aflat ce este tăcerea prin lipsa ei. Este o stare de seninătate, pace, tihnă, claritate mentală, calităţi care, bine stăpânite şi armonios integrate în fiinţă, alcătuiesc o necesară înzestrare: aceea de a şti să taci. Partea pozitivă a acestei situaţii este că, analizând-o, începi să-ţi pui întrebări al căror răspuns te îndreaptă către nişte concluzii.

De ce vorbeşte mult un om? De ce tace foarte mult un om? De ce altul pălăvrăgeşte pur şi simplu exasperându-i pe cei din jur? Sunt timpuri şi situaţii când a vorbi reprezintă o descătuşare, dar în anumite împrejurări sau timpuri încordate, aceleaşi cuvinte devin obositoare sau primejdioase, deoarece pot determina acţiuni de corecţie sau agresiune din partea ascultătorilor ce se lasă influenţaţi. Mi-am amintit de obiceiul românilor de a pune pe masă la petreceri un vas cu trandafiri, astfel ca prezenţa trandafirilor, simbol al discreţiei, să amintească participanţilor necesitatea de a-şi controla cuvintele.

Grecii au personificat tăcerea sub chipul lui Harpocrate, un tânăr efeb care ţine degetul pe buzele strânse. Atunci nici unul dintre noi nu a îndrăznit să facă gestul lui Harpocrate, deoarece l-ar fi scos din sărite pe orgoliosul vorbitor care se delecta ascultându-se. Deseori, la fel ca în împrejurarea din tren, acceptăm flecării fiindcă par inofensivi, dar ei au grijă ca întotdeauna în noianul de cuvinte să strecoare nonşalant ultimele noutăţi în legătură cu viaţa intimă a cuiva, ce a făcut altcineva, ce părere are despre altcineva.

Ei sunt deseori înzestraţi cu o mare viclenie şi se prezintă ca fiind bine informaţi în legătură cu diverse evenimente sau persoane şi lansează asupra vieţii altora bănuieli şi intrigi cu scopul bine mascat de a face rău. De obicei flecarii sunt mincinoşi. Este o mare greşeală să accepţi flecarii deoarece timpul va dovedi că însuşi faptul de a accepta fără discernamânt aşa-zisele lor noutăţi reprezintă o curiozitate condamnabilă.

În sfaturile lor de purificare şi spiritualizare a vieţii de zi cu zi, sfinţii părinţi îşi îndemnau ascultătorii să închidă gura celor ce bârfesc la urechile celorlalţi pentru a nu săvârşi un păcat dublu împreună cu aceştia: în primul rând încurajându-i şi întreţinându-le defectul, în al doilea rând obişnuindu-i şi pe ceilalţi. Vorbăria inutilă te face să percepi agitaţia şi confuzia mentală a flecarului. Dacă îl vei analiza cu răbdare şi compasiune, vei constata că acest gen de fiinţe sunt foarte orgolioase şi, printr-o aroganţă abil mascată, încearcă să ascundă lipsa unor calităţi prin care să atragă atenţia asupra lor. Flecăreala este singurul mod prin care îşi pot satisface nevoia de slavă deşartă atrăgând atenţia asupra lor prin aşa-zisele noutăţi. Dacă pătrunzi mai profund în personalitatea flecarului, vei constata că în realitate sunt fiinţe nefericite şi nemulţumite, nemulţumire ce vine dintr-o excesivă iubire de sine care nu acceptă decât adevărurile care le satisfac orgoliul.

Poate pare nepotrivit că, încercând să aflăm în ce constă arta tăcerii, am prezentat ce înseamnă a nu tăcea, dar întotdeauna conştientizezi lipsa unei calităţi în momentul în care conştientizezi în ce constă defectul care i se opune. Există diverse moduri de a şti să taci şi sinteza bine asimilata a modurilor de a tăcea transformă în cele din urmă această ştiinţă într-o artă. Tăcerea exterioară implică o minte clară, ordonată, puternică. A şti să taci înseamnă a nu te lăsa cotropit de avalanşa de gânduri şi a nu rosti cuvintele ce se revarsă în exces sub impulsul emoţiilor necontrolate. Alteori, a şti să taci implică o amânare în aşteptarea momentului favorabil, implică tactul de a nu pronunţa cuvinte care să formuleze o cugetare sau o afirmaţie definitivă. Sunt situaţii când a şti să taci este o datorie, nu numai un act de voinţă, deoarece dezvăluirea unui secret care a fost descoperit fără voie poate avea urmari foarte neplacute, chiar iremediabile.

Arta de a sti să taci include diverse nuante ale tăcerii. Uneori, tăcerea este un semn de dezaprobare. Alteori, evitând să aducem elogii nemeritate, preferam adoptarea tăcerii pentru a nu ne încalca principiile. Alteori tăcerea este adoptata din teama de a nu ne face dusmani, atitudine ce implica mult egoism, deoarece cunoscând adevarul, lasam să planeze vinovatia asupra unui lucru. De asemenea, unii tac fiindca nu au ce spune, situatie preferabila celei în care unii vorbesc fără a spune nimic. Nu întotdeauna o atitudine de tăcere implică înţelepciunea sau discreţia. Unii tac din răutate, ascultând cu rea voinţă un vorbitor, sau plănuind răzbunări imaginare. Cum reuşeşte un om să facă din arta tăcerii propria sa natură? Centrul în jurul căruia se dezvoltă calităţile ce susţin arta tăcerii este mulţumirea interioară, împăcarea cu propria fiinţă.

Omul împăcat cu sine însuşi este fericit, calm, armonios, ceea ce îl face să-şi iubească semenii, să nu-i invidieze, să nu-şi dorească nimic din ceea ce posedă ceilalţi. Aceste calităţi îi conferă o mare forţă interioară şi detaşare, îi conferă un fel de transcendenţă care îl ajută să privească în mod compasiv agitaţia verbală a celorlalţi. Aceşti oameni vor trece cu uşurinţă chiar peste ofensele care li se aduc, peste lipsa de respect, peste minciunile spuse la adresa lor, deoarece starea de armonie şi echilibru interior care le este proprie îi ajută să înţeleagă şi să accepte oamenii aşa cum sunt, cu nefericirile şi izbucnirile lor. Aceşti oameni care au făcut din arta tăcerii propria lor natură sunt înzestraţi cu un magnetism special, astfel că tăcerea care pare a fi un gol, prin lipsa cuvântului rostit, este de fapt un prea plin. Aceşti oameni care se exprimă prin cuvinte simple şi puţine se aseamănă sfinţilor care ştiu că nici un cuvânt nu este suficient de mare pentru a cuprinde Adevărul şi deseori preferă să lase tăcerea să vorbească.

Ei practică smerenia şi respectul faţă de Cuvânt, origine a tuturor începuturilor. Este dificil de învăţat arta tăcerii deoarece în primul rând este necesar discernământul. Dacă nu există un discernământ eliberat de orgoliu, nu este posibil să te priveşti în mod autentic şi să te accepţi aşa cum eşti. Abia după această autoacceptare îţi poţi purifica şi îmbunătăţi propria fiinţă. Ce înseamnă, la urma urmelor, să înveţi arta tăcerii şi să înveţi să vorbeşti doar când este necesar şi cât este necesar, dacă nu o îndepărtare, o dezvăţare de o mulţime de obişnuinţe pe care le-am moştenit pe parcursul vieţii. Practic, se va trece printr-o perioadă de tranziţie, de regrese şi progrese în care defectul pe care dorim să-l îndepărtăm şi calitatea pe care dorim să o dezvoltăm se vor confrunta uneori violent. Îţi vei reproşa că nu ai fost atent şi perseverent în intenţia de transformare.

Dacă această muncă de desprindere din capcana defectului de a vorbi prea mult va fi puternic asistată de voinţă şi perseverenţă, dar mai ales de smerenie, calitate subtilă şi delicată care îţi şopteşte că vei da seama pentru orice cuvânt al tău, atunci noua ordine care începe să se instaureze în propria fiinţă va exercita o presiune tot mai puternică şi noua calitate va prinde rădăcini. Este necesar să privim sincer în profunzimea fiinţei pentru a descoperi motivele pentru care putem fi mulţumiţi. Atunci vom descoperi că ne agăţăm de realizările unui viitor preconceput care de cele mai multe ori nu are nimic cu posibilităţile reale.

De exemplu, o femeie cu un fizic modest îşi umpluse adolescenţa cu vise despre o utopică frumuseţe exterioară şi cuceririle pe care le va face. Înaintând prin ani, nimic nu corespundea viselor despre propria perfecţiune. Ea privea mereu spre un viitor ceţos din care avea să vină răsplata şi recunoaşterea propriei perfecţiuni. Starea de nemulţumire permanentă în care se întreţinea o făcea să se manifeste împotriva tuturor, clevetind permanent. Dacă fiecare din noi ar privi sincer în propria fiinţă, ar găsi suficiente motive pentru a fi mulţumit de propria viaţă şi, odată cu recunoaşterea şi acceptarea propriilor limite, atenţia noastră se va întoarce cu 180° spre frumuseţea propriei vieţi în sine. Exemplul cel mai zguduitor pe care l-am întâlnit în legătură cu aprecierea frumuseţilor oferite de viaţă l-am descoperit într-un ziar. Un bătrân zace pe burtă paralizat de 50 de ani.

La vârsta de 72 de ani este fericit că vede şi că se poate hrăni singur printr-o adaptare ingenioasă a unei linguri şi a unui băţ, dar mai ales îi mulţumeşte lui Dumnezeu că i-a mai dăruit şi un an de viaţă în care să admire sfânta vară şi soarele. Odată ce te-ai acceptat aşa cum eşti şi ţi-ai acceptat limitele, abia din acest punct poţi începe să înveţi dezvoltarea unor calităţi, cum ar fi şi a şti să taci. Se poate începe prin a-ţi impune tăcere voită anumite perioade de timp, încercând totodată o liniştire a minţii.

Treptat, această atitudine voit menţinută ajută să înţelegi cât de rar este necesar să vorbeşti, dar în acelaşi timp dezvoltă şi capacitatea de a asculta şi aprecia mai bine un vorbitor. Cuvântul este energie. Formularea şi emiterea cuvintelor, a frazelor necesită o energie care de cele mai multe ori se pierde când vorbim doar de dragul de a vorbi.

Dezvoltându-ne capacitatea de a vorbi doar când este necesar, ne vom dezvolta şi forţa interioară, atenţia, capacitatea de pătrundere în profunzimea ideilor, a oamenilor, a situaţiilor, deoarece tăcerea este ca o apă liniştită şi adâncă. Dacă totuşi nu găsim în noi motive de a fi mulţumiţi, măcar să recunoaştem frumuseţea discreţiei care conferă o aură de frumuseţe interioară. Oare există vreo fiinţă care nu doreşte să fie frumoasă?

Se poate începe printr-o supraveghere atentă a limbajului, a modului de exprimare, a necesităţii de a vorbi. O atenţie susţinută ne va ajuta să înţelegem că ideea pe care dorim să o comunicăm nu este chiar atât de importantă pe cât credem sau nu este conjunctura potrivită să o exprimăm, sau nu este elevat formulată. Treptat, ne vom obişnui cu această cenzură şi, plini de calm, vom ajunge să înţelegem că în realitate nu este necesar să vorbim foarte mult pentru a transmite mult. Mut este doar cel care nu ştie să spună cuvinte frumoase. Să avem grijă ca fiecare cuvânt al nostru să fie plin de o mare frumuseţe.