A fi liber

David Bohm este unul din cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă contemporani, cercetător american în domeniul fizicii cuantice şi cu vaste cunoştinţe filozofice. Se ştie că ştiinţa se găseşte astăzi într-un impas provenit din neconcordanţa dintre vechile modele atomice şi fenomenele observate în experimentări. Principala idee de sorginte filosofică introdusă în ştiinţă de către David Bohm este înţelegerea naturii realităţii în general şi a conştiinţei în particular ca un întreg coerent, care nu este niciodată static sau complet, dar care este un nesfârşit proces de mişcare şi desfăşurare.

De obicei, când ne gândim la ceva, o facem printr-o serie de imagini statice. Jurnalul cu poze de familie nu este altceva decât o colecţie de momente succesive în timp ce vor să povestească mult mai mult decât fotografiile luate separat. Poate ideea fragmentării a fost indusă în timp de tehnologia redării mişcării prin imagini fixe succesive cu viteză mare de derulare, ca în cinematografie sau în televiziune. Însuşi modul de funcţionare al ochiului este de o asemenea natură, dacă ne gândim la ceea ce se înţelege în fiziologie prin REM (mişcări rapide ale ochilor) din perioadele de somn cu vise.

Chiar mişcările globilor oculari când admirăm un tablou sau un peisaj seamănă uluitor cu mişcarea browniană a particulelor, atenţia noastră fiind neîncetat atrasă spre lucruri noi. Mintea omenească nu se poate opri asupra mai multor lucruri deodată, ci prelucrează informaţiile primite de la simţuri într-un mod secvenţial.

Chiar calculatoarele de pe birourile noastre fac exact acelaşi lucru, deşi cu o viteză uriaşă. Nu vă lăsaţi păcăliţi de faptul că acesta pare că listează în acelaşi timp în care vă lasă să introduceţi un text, în timp ce în difuzoare se aude o muzică suavă. Toate aceste acţiuni nu au loc simultan, doar viteza foarte mare de care se foloseşte calculatorul pentru a trece succesiv de la o treabă la alta, pe rând, creează senzaţia de simultaneitate. Până şi timpul este perceput discontinuu datorită ceasurilor cu afişaj digital sau chiar datorită celor clasice, prin neîncetatul lor tic-tac.

Toată această fragmentare duce la un gen de confuzie generală a minţii. Arta, ştiinţa, tehnologia sunt separate în specialităţi, fiecare fiind considerată în esenţă separată de celelalte. De la Coborârea din Eden, societatea ca întreg s-a dezvoltat pe o asemenea cale încât s-a farâmiţat în naţiuni separate sau în diverse grupuri religioase, politice, rasiale.

Mediul înconjurător a fost văzut ca un agregat compus din părţi de sine stătătoare, pentru a intra în exploatarea diferitelor grupuri de oameni. Fiecare individ uman a fost divizat într-un mare numar de compartimente conflictuale în concordanţă cu diferitele sale dorinţe, scopuri, ambiţii, ataşamente, caracteristici psihologice, aşa încât un om nevrozat, stresat, cu migrene, este considerat a fi normal, doar indivizii ce depăşesc limitele "normale" de fragmentare fiind catalogati drept paranoici, schizofrenici, etc.

Ideea că toate aceste fragmente există separat este evident ceva forţat, iar încercarea de a trăi cu această iluzie este în esenţă cea care a creat gravitatea crizelor cu care suntem confruntaţi azi: poluare, suprapopulare, dezordine economică şi politică, războaie. Individual s-a dezvoltat un sentiment larg răspândit de neajutorare şi disperare în faţa unor forţe sociale copleşitoare aflate dincolo de controlul şi înţelegerea fiinţelor umane prizoniere în ea.

Într-o oarecare măsură a fost necesar şi util ca omul să-şi divizeze lucrurile în gândire pentru a le putea înţelege şi manevra mai uşor. Diviziunea muncii a însemnat un pas înainte în dezvoltarea omenirii. Cu toate acestea, abilitatea omului de a se separa de mediul înconjurător şi de a diviza lucrurile, l-a condus în cele din urmă la o gamă largă de rezultate negative şi distructive, pentru că omul a pierdut conştiinţa a ceea ce face.

În esenţă, procesul de diviziune este un mod de a gândi despre lucruri, convenabil în activităţi practice, tehnice, funcţionale (de exemplu legea funciară). Când acest mod de gândire este aplicat conceptelor omului despre sine şi despre întreaga lume în care trăim, adică la imaginea sa proprie despre lume, acesta începe să se perceapă fragmentat, ca o sumă de concepte dizarmonice independente, astfel încât totul să pară a corespunde felului său de gândire, ceea ce poate fi considerat ca o demonstraţie aparentă a corectitudinii. Se creează astfel un cerc vicios ce porneşte de la premise false ce se tot amplifică în timp.

Fragmentarea este continuu generată de obişnuinţa de a lua în considerare conţinutul gândirii drept o descriere a lumii aşa cum este ea. Întrucât gândirea noastra este pătrunsă de diferenţe şi distincţii, lumea ne va apare fragmentată.

De fapt relaţia dintre gândire şi realitatea la care aceasta se referă este mult mai complexă decât simpla corespondenţă. În cercetarea ştiinţifică, o mare parte a gândirii noastre se desfăşoară în termeni de teorii. Cuvântul grecesc theoria are aceeaşi rădăcină ca şi theatre (teatru) care înseamnă a vedea. Deci o teorie este o formă de viziune asupra lumii şi nu o formă de cunoaştere a ei. Este evident acum de ce numeroase teorii din istoria ştiinţei s-au dovedit a fi eronate. În timpuri străvechi, oamenii au emis teoria că materia celestă este mai uşoară decât cea terestră şi de aceea luna rămâne pe cer, pe când obiectele celelalte cad spre pământ.

Newton a văzut că mărul şi Luna cad în acelaşi mod, elaborând o nouă teorie, cea a gravitaţiei universale. Au urmat apoi fizica cuantică şi teoria relativităţii, care au creat un model nou al universului mic şi mare. Deci toate teoriile sunt puncte de vedere, clare în anumite domenii şi neclare când sunt extinse dincolo de acestea. De fapt omul îşi dezvoltă continuu noi forme de înţelegere care sunt valabile până la un moment dat, de la care trebuiesc sau completate, sau înlocuite.

Cu aceste teorii se întâmplă un fenomen ciudat, ele par a se confirma şi printr-un cerc vicios, se întăresc. De exemplu dacă considerăm pe cineva drept inamic, acesta se va comporta similar, iar teoria noastră iniţiala pare să se confirme şi deci să se amplifice. La fel se întâmplă şi cu natura. În vechime, se considera că ciuma este inevitabilă, ceea ce conducea la un astfel de comportament, încât să se propage condiţiile responsabile pentru răspândirea ei. Aceeaşi confuzie are loc în întreaga noastră înţelegere teoretică, mai ales în ceea ce priveşte fragmentarea, deşi doar plenitudinea e reală iar realitatea este un întreg accesibil.

Teoria relativităţii face necesară renunţarea completă la modelul cărămizilor de bază ale universului, şi mai curând lumea trebuie văzută în termenii unui flux universal de evenimente şi procese. În loc să ne concentrăm asupra unei particule, să ne gândim la un tub de univers spaţio-temporal în interiorul căruia curg evenimente şi procese într-un flux continuu.

O imagine mai sugestivă ar consta în considerarea formelor de undă ce curg prin acest tub de univers ca structuri de tip vârtej într-un curent de curgere. Dacă observaţi cu atenţie un râu ajuns la câmpie, veţi constata că apar vârtejuri şi turbioane ce par a încetini mişcarea continuă a apei înspre vărsare, căutând o aparentă independenţă de moment. De aceea David Bohm a denumit această formă de înţelegere "Plenitudine Indivizibilă în Mişcarea Curgătoare".

Această curgere este anterioară celei a lucrurilor ce pot fi văzute ca formându-se şi dizolvându-se în ea. Am putea ilustra acest concept prin "curentul de conştiinţă" care nu este precis definibil, deşi în mod evident anterior formelor de gândire şi ideilor definibile, ce pot fi vazute ca formându-se şi dizolvându-se în flux, ca undele şi vârtejurile într-un curent de curgere.

Aceasta este viziunea savantului asupra unui nou mod de înţelegere ce constă în a afirma că toată materia este de această natură, adică există un flux universal ce nu poate fi explicit definit şi care poate fi cunoscut doar implicit. În acest flux, mintea şi materia nu sunt separabile, ci aspecte diferite ale unei singure mişcări întregi şi nefărâmiţate. Acest punct de vedere se aseamănă cu noţiunile aristotelice de cauzalitate, dar, din păcate, numeroase idei filosofice ale antichităţii s-au pierdut sau au fost deformate de trecerea timpului. Aristotel a fost printre primii filosofi occidentali care au considerat universul ca pe un unic organism în care fiecare parte creşte şi se dezvoltă în relaţia sa cu întregul în care îşi are locul şi funcţia sa proprie.

Astfel cele două concepte ce au revoluţionat fizica modernă conduc la necesitatea de a privi lumea ca un întreg indivizibil, în care observatorul şi instrumentele sale se unesc într-o singură totalitate ce cuprinde şi fenomenul de observare împreună cu obiectul studiat. Este interesant de constatat că această optică a fost deja descrisă în vechime de înţelepţii orientului ca fiind proprie unei stări superioare de conştiinţă, numită turya. Chiar Bhagavad-Gita se referă la acest aspect prin cuvintele:

"Nu ştii că Acela este dincolo de tenebre
Fiind în acelaşi timp cunoscătorul,
Obiectul cunoaşterii
Şi drumul care duce acolo?
Acela se odihneşte în inima universului"

Din păcate nu toţi savanţii moderni dau atenţie aspectelor din relativitate şi cuantică ce sugerează o astfel de viziune, considerându-le drept trăsături ale calcului matematic mai degrabă decât natura reală a lucrurilor. Mai grav este însă faptul că şi în biologie, ba chiar şi în psihologie are loc un refuz inerţial de adaptare a modului de gândire. Însăşi în starea prezentă a societăţii şi în modul general de a preda ştiinţa este întreţinut şi transmis un tip de prejudecată favorabil unei viziuni personale fragmentare asupra lumii.

Oamenii ghidaţi de o astfel de viziune nu pot face altceva prin acţiunile lor decât să spargă lumea şi pe ei înşişi în bucăţi în conformitate cu modul lor de a gândi, ceea ce va duce în pasul următor la o încercare de a uni ceea ce nu este în realitate de unit. Aceasta se poate vedea clar în modul în care se grupează oamenii în societate (din punct de vedere politic, religios, economic, etc.) care creează un sentiment al diviziunii şi al separării membrilor grupului de restul lumii. Acelaşi lucru i se întâmplă individului când încearcă să se separe de societate. În mod ironic, singurul lucru universal pare chiar această fragmentare universală.

Un astfel de mod de gândire implică o escaladare nesfârşită a conflictelor haotice şi iraţionale în care energiile tuturor se irosesc în direcţii contradictorii. Chiar în interiorul său, omul se simte purtat de gânduri şi forţe exterioare lui către acţiuni la fel de haotice, nemaigăsind timp şi putere să se întrebe de unde vine, cine este şi care este rolul său pe acest pământ.

Deci fiecare structură relativ autonomă şi stabilă (de exemplu o particulă atomică) trebuie înţeleasă nu ca ceva independent şi definitiv, ci mai curând ca un produs care s-a format în întreaga mişcare de curgere şi care, în final, se va dizolva înapoi în acea mişcare. Cum anume această structură se menţine pe ea însăşi va depinde de locul şi funcţia sa în sistem. Structura şi distribuţia vârtejurilor, care constituie un fel de conţinut al descrierii mişcării, nu sunt separate de activitatea formativă a curentului în curgere, care creează, menţine şi în final dizolvă totalitatea structurilor de vârtej.

Chiar în fazele timpurii ale dezvoltării civilizaţiei, viziunea oamenilor era mai degrabă a plenitudinii decât a fragmentării. Iată ce indică filosofia budistă prin Radhakrishnan:

"Cum ajungem oare să gândim despre lucruri şi nu despre fluxul de procese? Închizând ochii în faţa succesiunii evenimentelor. Această atitudine artificială fracţionează fluxul transformării şi numeşte fragmentele, lucruri. Când vom cunoaşte adevărul, atunci vom înţelege cât de absurd este să idolatrizăm aceste produse izolate ale seriei neântrerupte de transformări, de parcă ar fi reale. Viaţa nu e o stare izolata, ci o continuă mişcare, o continuă transformare."

Valurile par entităţi separate la prima vedere, dar toate au aceeaşi esenţă unică şi reprezintă particularizarea limitată a aceluiaşi principiu.

Simbolistica adâncă a obiceiurilor legate de Învierea lui Iisus Hristos este un alt exemplu al fragmentării aparente a lumii. De la aceeaşi unică Lumină transcendentă ne aprindem şi noi flacăra vieţii şi a înţelegerii, împărtăşind cu toţii esenţa acestui miracol divin. Dar puţini observă dincolo de lumânare, având doar grijă instinctiv s-o păzească nestinsă. Dincolo de aparenţe se află în fiecare din noi o scânteie Dumnezeiască pe care trebuie s-o redescoperim şi pe care e necesar s-o înţelegem şi apoi s-o conştientizăm printr-o neîncetată autodepăşire